ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ
Cateheza 8
Dovezile raționale/filosofice ale existenței lui Dumnezeu
Am văzut în cateheza precedentă că existența lui Dumnezeu se poate dovedi rațional - oricărui om de bunăvoință, plecând de la lume și de la sufletul omului. Aceasta este dogma Bisericii.
În catehezele următoare vom urma planul apologetic propus de Sf.Alfons Maria de Liguori în „Adevăruri de credință” și vom proba că: (1) Dumnezeul Creator, există; (2) există un singur Dumnezeu, acest Dumnezeu este Dumnezeul cel Viu, care s-a auto-revelat pe Sine în Sfintele Scripturi; (3) Există o singură religie certă și adevărată, revelată și întemeiată de Isus Cristos, și aceasta este religia încredințată de Apostoli spre păstrare și interpretare episcopilor Bisericii Catolice, a cărui cărei cap este urmașul Sf.Petru.
În această cateheză vom prezenta în formă sintetică toate dovezile raționale ale existenței lui Dumnezeu, pe care mai apoi le vom detalia și analiza (într-o serie de 5 cateheze). Vom vedea (1) ce ne spune rațiunea (20 de argumente); (2) ce ne spune credința spre a confirma argumentele filosofice ale rațiunii naturale.
Într-o cateheză ulterioară - vom discuta separat argumentele ateismului și ale agnosticimului, care resping dovezile susținute de Biserică și vom aduce răspunsurile apologeticii creștine la obiecțiile ridicate de contestatari. Vom oferi un răspuns și celor care se întreabă de ce atât de mulți contemporani sunt tentați să nu mai accepte raționalitatea argumentelor Bisericii (cauzele ateismului și evoluția istorică a scepticismului occidental - pierederea credibilității clerului).
Vom încheia modulul dedicat dovezilor raționale cu o cateheză despre simultaneitatea științei și credinței (fides et ratio).
Catehismul Bisericii Catolice 31-35
Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu
Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu
„Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.
Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană.
Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului.
Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20).
Şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului, care se dilată şi se răspândeşte, întreabă frumuseţea cerului, (…) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: «Iată, suntem frumoase». Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării[Serm 241,2]?»
Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie”[Gaudium et Spes 18,1; 14,2], sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.
Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit.
Astfel, pe aceste „căi” felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”[Sf.Toma de Aquino, Su,mma Theologia 1,2,3].
Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. .. Dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.”
PRINCIPIUL CAUZALITĂȚII
Demonstrarea rațională a existenței lui Dumnezeu se bazează aproape exclusiv pe principiul cauzalității: „Orice efect are cu necesitate o cauză”, afirmație a cărei validitate evidentă este acceptată de orice om cu minte sănătoasă, fără nevoia de a apela la o demonstrație filosofică. Toate dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității.
Putem descompune Principiul Cauzalității în trei mici propoziții:
(1) Tot ceea ce a început să existe a trebuit să aibă o cauză care i-a dat existența. Pentru că este absolut imposibil ca ceva care nu există să-și dea sieși existența (de ex. Materia primordială a Big Bang-ului). Nimicul nu poate produce absolut nimic, pentru că nimicul nu există, este o pură ficțiune a minții noastre.
Cauza este ceea ce produce un efect, iar efectul este ceea ce este produs de o cauză. Orice efect trebuie să aibă o cauză distinctă realmente de el însuși; nimeni și nimic nu se poate cauza pe sine însuși, pentru că ar însemna să fie și să nu fie în același timp. Cauzând și fiind cauzat, ar trebui în mod contradictoriu să existe și să nu existe în același timp: ca și cauză ar trebui să existe, ca și cauzat ar trebui să nu existe. Orice ființă care ar fi putut să nu existe (contingentă), este efectul unei cauze, are existența cauzată de altă ființă. Ființa efect odată nu a existat, ci există după ce n-a existat. Starea eu de neființă, îi precede ființarea.
(2) Această cauză care a dat existență unui efect (unei ființe-efect) care înainte nu exista, ori este Cauza Primă necauzată - caz în care am ajuns la Dumnezeu - ori a fost cauzată, la rândul ei, de o altă cauză anterioară ei. Propoziție evidentă în sine. Singura explicație pentru faptul că există ceva și nu este totul nimic, este că acel ceva care ar putea fi nimic, este cauzat să existe de către altceva care nu poate fi nimic. Dacă părinții sunt cauzați de părinții lor, aceștia la rândul lor sunt cauzați de bunici și ei de străbunici, etc.
(3) Cu această serie de cauze secundare sau intermediare nu se poate continua până la infinit. Este absolut necesar să ajungem la Prima Cauză necauzată care să fie originea și rațiunea de a fi a tuturor celorlalte cauze. Altfel s-ar ajunge la absurditatea admiterii existenței unei serii infinite de cauze secundare sau intermediare fără ca acestea să fi fost precedate de nici o cauză primară sau inițială. Căci odată suprimată Cauza Primă, dispar cu necesitate toate cauzele secunde. Nici una dintre acestea nu-și are în sine însăși rațiunea de a fi, și tocmai de aceea, au trebuit să și-o primească inițial de la Cauza Primă care să-și aibă în sine rațiunea propriei existențe, deci o Primă Cauză Necauzată, exact ceea ce noi ănțelegem prin termenul de Dumnezeu.
Toate ființele contingente sunt cauzate de o Ființă necesară, care trebuie să existe întotdeauna și care nu poate să nu fie. Pentru că altfel ar exista o regresie infinită de cauze curente ale existenței. Un lanț de cauze în care orice cauză este în mod simultan actuală și potențială în ce privește existența, este în mod clar imposibil. Există așadar o Cauză primară, necauzată a existenței tuturor ființelor contingente, o Ființă care există prin Sine însăți fără a fi efectul unei cauze, ci există dintotdeauna, și există cu necesitate. Nu își are existența după ce nu a existat, ci are existența dintotdeauna și cu necesitate. Aceasta este Ființa Absolută și necesară: Dumnezeu.
Principiul cauzalității a fost contestat și respins de Kant. Vom vedea răspunsul creștin la critica acestuia, în cateheza dedicată respingerii agnosticismului. Acum spunem doar atât, împreună cu marele filosof catolic dominican Pr. Antonin Sertillanges: „Dacă ești ucenicul lui Kant și te-ai hotărât să ataci intelectul uman chiar în izvorul lui, prin procedee radicale, nu te voi urma pe această cale, pentru că ar presupune refacerea întregii filosofii. Pretențiile mele sunt mai umile... Căci dacă nimic nu este sigur, nici Dumnezeu nu este sigur. Dacă gândirea noastră este o simplă oglindire, discursul nostru o acrobație superioară, cele mai profunde instincte ale noastre doar o formă arbitrară a sensibilității fără nici o legătură cu adevărul în sine, nu mai am nimic de zis: Dumnezeu ar pieri în naufragiul universal al conștiinței și al rațiunii. Dar ce-i interesează pe muritorii obișnuiți această stare a anumitor spirite descentrate și bolnave? Nouă ne va fi suficient să demonstrăm că Dumnezeu există tot atât de cert cât faptul că lumea există, tot atât de sigur cât este faptul că noi existăm; căci nu-i putem nega existența lui Dumnezeu fără a nega împreună cu aceasta orice certitudine teoretică și practică, și fără a ne priva odată cu aceasta de dreptul de a trăi.” (Sertillanges, Izvoarele credinței în Dumnezeu).
Simpla demonstrație pe baza principiului cauzalității lăsă definitiv tranșată chestiunea existenței lui Dumnezeu pentru orice om senin și reflexiv.
Cele 5 Căi ale Sfântului Toma de Aquino
Toate dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității: pleacă de la un fapt experiemental absolut cert și evident tuturor și merge pe lanțul cauzal până la Ființa necesară (care nu poate să nu existe).
Prezentăm acum pe scurt cele cinci argumente clasice, urmând într-o cateheză ulterioar să le detaliem, ca să le putem asimila și utiliza la nevoie.
(1) Existența mișcării: Mișcarea universului pretinde un Prim Mortor imobil, care este chiar Dumnezeu.
Constată cu toții că toate lucrurile din univers sunt într-un continuu proces de mișcare, de schimbare, de devenire de la ce sunt la ceea ce pot fi. De exemplu, existențele neanimate (regnul mineral) nu se pot mișca pe ele însele, ci au nevoie de altceva din afara lor care să le miște (piatra). Cosmosul aparține lumii minerale și întru cât este în continuă expansiune, a avut la început și are nevoie de o serie de motoare care să pună în mișcare corpurile mici și mari care-l compun; dar cum o serie infinită de motoare intermediare este imposibilă, mișcarea Cosmosului - petru a fi expliabilă - are nevoie de un Prim Motor imobil, din afara lui care să-l pună în mișcare cu o forță infinită.
Dacă n-ar exista nimic în afara universului material, atunci nu ar exista nimic care să cauzeze mișcarea și schimbarea continuă, expansiuneauniversului. Dar întru cât este o evidență că universul se schimbă, trebuie cu necesitate să mai existe ceva pe lângă universul material (format din materie, spațiu și timp). Ființa din afara universului, din afara materiei, timpului și spațiului, este Ființa spirituală (nematerială), neschimbătoare (ne-spațială) și veșnică (atemporală), Dumnezeu, Sursa a toată mișcarea și schimbarea. Nu poate să nu existe Dumnezeu, pentru că nu s-ar putea explica mișcarea din univers.
(2) Cauzalitatea eficientă: cauzele eficiente secunde cer cu necesitate existența une Prime cauze eficiente, pe care o numim Dumnezeu.
Cauză eficientă este cea care produce un efect diferit de ea înseși (tatăl este cauza eficientă a copilului său).
Cauză eficientă secundară este cea care a fost cauzată la rândul ei de altă cauză eficientă anterioară (tatăl copilului a fost cauzat de tatăl lui).
În acest sens, întregul univers este format din cauze secunde; iar Cauza Primă, care le-a cauzat pe toate este numai una.
Lumea este formată din ființe vii care nu au existat dintotdeauna, ci au început să existe de la un moment dat (de plidă orice persoana umană). Toți oamenii și-au primit viața de la proprii părinți, iar aceștia de la părinții lor. Este imposibilă prelungirea la infinit a listei de stră-stră-bunici. Astfel se ajunge cu necesitate la o primă ființă vie care este începutul și originea tuturor celorlalte.
Dacă am suprima această primă ființă, ar fi suprimate automat toate celelalte, a doua, a treia... și am ajunge la concluzia ridicolă că ființele vii actuale nu există. Dar este o evidență că ființele vii există, deci, există o Primă Ființă Vie care n-are tată și mamă, nu s-a născut niciodată, este veșnică, și din Aceasta provin toate celelalte ființele vii ale universului vizibilși invizibil, O ființă care este infinit deasupra tuturor ființelor vii din univers, cărora le transmite existență și viață. Această Primă Ființă Vie este Dumnezeul cel Viu.
Nu se poate să nu existe Dumnezeu pentru că nu s-ar putea explica existența ființelor existente.
(3) Ființele contingente: contingența lucrurilor din lume ne duce cu toată certitudinea la cunoașterea existenței unei Ființe Necesare care există prin Sine, pe care o numim Dumnezeu.
Ființă contingentă este cea care există, dar putea să nu existe (ființele coruptibile/stricăcioase ale universului).
Ființă Necesară este cea care există și nu poate înceta să existe; a existat și există prin sine, dintotdeauna și nu va înceta niciodată să existe.
Sf. Toma de Aquino scrie: „Există în natură lucruri care puteau să nu existe (de ex. oamenii). Este imposibil ca acest gen de ființe să existe dintotdeauna, întru cât cele ce puteau să nu existe au avut un timp în care nu au existat.
Dacă așadar toate cele ce există au avut posibilitatea să nu existe, a existat un timp în care de facto nu a existat nici una. Dar, dacă ar fi adevărat acest lucru, nici acum n-ar exista ceva, pentru că ceea ce nu există, nu începe să existe decât pentru că ceva ce deja există le dă existență, și de aceea dacă odată nimic n-a existat, ar fi imposibil să existe acum ceva, și deci acum n-ar exista nimic, ceea ce evident este fals.
Drept consecință, nu toate existentele sunt contingente, ci obligatoriu trebuie să existe între ființe una non-contingentă, o Ființă care să existe cu necesitate... o Ființă care să nu aibă altă cauză în afara ei înseși.”
Există așadar cu necesitate o Ființă care a existat dintotdeauna și a cărei existență nu depinde de nimic, căci dacă ar depinde ar fi la rândul ei contingentă. Există o ființă necesară a cărei inexistență este o contradicție. Această ființă nu suntem nici noi, nici cosmosul, nici o altă ființă dependentă de o alta, ci Una care există în virtutea propriei esențe și naturi, posedând deplinătatea Ființei și a desăvârșirilor, infinită, eternă, imutabilă, absolut independentă, fără a avea nevoie de ceva sau de cineva.
Această Ființă trebuie să fie Spirit (capabilă de a gândi și voii) pentru că dacă ar fi materială ar fi finită și schimbătoare; pe lângă aceasta, materia nu poate cauza inteligența și viața, care există în univers. Inteligența poate fi auzată doar de o altă inteligență, și viața de o altă viață. Constatăm că însușirile acestei Ființe Necesare coincid cu atributele dumnezeirii. Deci existența lui Dumnezeu este dincolo de orice îndoială, în lumina simplei rațiuni naturale.
Acest argument nu poate fi subtras evidenței și nu v-a putea fi demontat niciodată, oricât ar progresa științele naturale.
(4) Diferitele trepte de desăvârșire: existența diverselor grade de desăvârșire în lucruri pretinde cu necesitate existența unei Ființe Perfecte, care să aibă perfecțiunea în gradul maxim. Vedem că toate lucrurile sunt de calități diferite, mai bune sau mai rele, mai calde sau mai reci, mai luminoase sau mai întuneacoase, etc. Deci noi aranjăm lucrurile în termeni de mai mult sau mai puțin, le gândim pe o scară de la cel mai sus la cel mai jos. De pildă, este mai bine să fi decât să nu fi, să poți iubi decât să nu poți iubi (să fi om decât să fi piatră), să gândești decât să nu poți gândi. Modul nostru uman de existență îl percepem ca fiind mai aproape de deplinătatea existenței decât cel al florii, viermilor sau furniciilor. Dar dacă aceste grade de deplinătate (desăvârșire) aparțin ființei și ființa finită întodeauna are o cauză a existinței ei și a însușirilor ei, atunci trebuie să existe un „cel mai cel”, o sursă și un standard real și maxim al tuturor însușirilor ființelor, de la care toate și-au primit însușirile pe care le dețin, căci în orice gen de ființă și însușire maximul este cauza a tot ceea ce există în acel gen de ființă și a însușirilor ei.
Există așadar ceva care este pentru toate lucrurile existente cauza ființării lor, cauza bunătății lor, etc cauza maximă a tuturor însușirilor lor. Această ființă este Ființa Perfectă la modul absolut, Ființa Ființelor. Perfecțiunea perfecțiunilor este Dumnezeu.
Nu poate să nu existe Dumnezeu pebtru că nu s-ar putea explica diversitatea însușirilor ființelor și gradul or de participare la Desăvârșirea Supremă.
În sfârșit argumentul cel mai clar și ușor de înțeles de către toți. Chiar și Kant se înclina în fața lui.
(5) Argumentul design-ului și al ordinii universului.
1. Universul ne pună în față o uimitoare cantitate de fapte care presupun inteligibilitate. Cercetând alcătuirea universului (complexitatea mișcării astrelor, fotosinteza vegetală, matematica albinelor, ochiul uman, o celulă, o proteină în care părți foarte bine ordonate de o complexitate enormă și pline de delicatețe lucrează împreună cu nenumărate altele la fel de complexe pentru a obține un anumit obiectiv), se ajunge la constatea este cavsi matematic ordonat. Și că, dacă un Creator infinit de înțelept și de puternic nu ar exista, ar trebui să punem toată acestă ordine inteligibilă și dinamică pe seama hazardului.
2. Deci, această ordine inteligibilă fie este produsul întâmplării fie al unui proiect inteligent.
3. Universul nu este produsul hazardului, care nu poate explica nicidecum această ordine.
4. De aceea universul este produsul unui proiect inteligent.
5. Proiectul poate veni doar de la o minte, de la un proiectant.
6. Deci universul este produsul unui Proiectant inteligent. Deci există acel Creator inifit de inteligent și de puternic, iar lumea este rezultatul operei acestei inteligențe infinite.
În concluzie,
Credința în Dumnezeu nu este contrară rațiunii, ci dimpotrivă rațiunea o susține și o cere. Credința aparține funcțiunilor normale ale inteligenței umane. Ateul este un caz clinic, cum este cel al unuia care își pierde rațiunea. Căci a admite că jocul orb al hazardului forțelor naturale a produs tot ce există echivalează cu a accepta existența unei non-inteligențe mai inteligentă decât inteligența înseși.
Necredința nu constă în a nu crede, ci în a crede ceea ce este mai dificil de crezut decât ceea ce e mai ușor și mai conatural rațiunii. Când vine vorba de dovezi, ateul (neavând suficiente pentru a-și fundamenta propria poziție) are mai multă nevoie de credință în probabilitatea propriilor teze, decât creștinul. Un celebru apologet creștin contempran, Norman Geisler și-a intitulat una dintre cărți tocmai așa: „Nu am destulă credință ca să fiu ateu.”. Credința - spune el - întodeauna este cea care umple un gol în sfera cunoașterii, și se dovedește că ateii au goluri mai mari în cunoaștere decât credincioșii, deoarece au mai puține dovezi pentru credințele lor decât creștinii pentru ale lor.
Papa Benedict XVI într-o celebră omilie și-a făcut cunoscută poziția pe această temă când a spus:
”Noi credem în Dumnezeu! Aceasta este o decizie fundamentală din partea noastră. Suntem întrebați: mai este posibil astăzi? Este rezonabil? Începând de la Iluminism încoace, știința, cel puțin în parte, s-a străduit să caute o explicație a lumii în care Dumnezeu să nu fie necesar. Și dacă aeasta ar fi așa, El ar fi devenit inutil în viețile noastre. Dar oridecâte ori încercarea se apropie de succes, inevitabil va deveni clar că ceva lipsește din ecuație! Când Dumnezeu este sustras, ceva nu merge pentru om, lume și întregul univers.
Deci ajungem la două alternative. Ce a fost mai întâi? Rațiunea Creatoare, Spiritul Creator, care crează toate lucrurile și le face să crească, sau Nerațiunea, care, lipsită de orice înțelegere, totuși cumva reușește să producă un cosmos matematic ordonat, inclusiv omul și rațiunea acestuia. A doua alternativă, totuși, n-ar fi nimic mai mult decât rezultatul întâmplător al evoluției, și de aceea, în cele din urmă, la fel de lipsită de sens.
Ca și Creștini, noi spunem; „Eu cred în Dumnezeu tatăl, Creatorul cerului și al pământului” - Eu cred în Creatorul Spirit. Noi credem că la începutul a toate este Cuvântul cel veșnic, cu Rațiune și nu cu Nerațiune. Cu această credință noi nu avem nici un motiv să ne ascundem, nu avem nici o teamă că am putea sfârși într-un drum înfundat. Noi ne bucurăm că îl putem cunoaște pe Dumnezeu! Și încercăm să-i ajutăm pe alții să vadă raționalitatea/rezonabilitatea credinței, așa cum Sf. Petru în prima sa Epistolă cere explicit Creștinilor din timpul lui, și odată cu ei, și nouă deasemenea (1Pt 3,15)”. (Fragment din Omilia Sf.Părinte Papa Benedict XVI, Regensburg, 12 Septembrie 2006)
În cateheza următoare vom prezenta celelelate 15
Argumente complementare
(1) Consimțământul universal al neamului omenesc
(2) Dorința naturală după fericire desăvârșită
(3) Existența legii morale
(4) Existența miracolelor
(5) Argumentul Kalam
(6) Argumentul contingenței
(7) Argumentul lumii ca Întreg interactiv
(8) Argumentul conștiinței inteligente
(9) Argumentul adevărului
(10) Argumentul originii ideii de Dumnezeu
(11) Argumentul ontologic
(12) Argumentul conștiinței morale
(13) Argumentul experienței estetice
(14) Argumentul experienței religioase
(15) Pariul lui Pascal
Cine citește engleză poate consulta online cele 20 de argumente ale existenței lui Dumnezeu prezentate de Peter Kreeft în „Manual de Apologetică Creștină”.