Agnosticismul și principalele erori cu privire la posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

CATEHEZA 10

AGNOSTICISMUL

Principalele erori cu privire la posibilitatea
demonstrării existenței lui Dumnezeu

În catehezele precedente am văzut că că Biserica Catolică învață că existența lui Dumnezeu se poate cunoaște pe cale rațională cercetând lumea și sufletul uman. Aceste dovezi au fost dur atacate în chiar esența lor în ultimele secole, iar în ultimii 100 de ani mulți dintre fiii Bisericii s-au lăsat seduși de noile învățături pseudo-religioase care conduc sistematic lumea la poarta ateismului și demolează din interior Biserica. Fundamentul filosofic al noilor teologi și pseudo-reformatori este numit Agnosticism, iar amestecul credinței cu Agnosticismul este numit de magisteriul Bisericii Modernism.

Modernismul și Agnosticismul pe care se bazează au fost respinse formal de Biserică atunci când au ajuns suficient de răspândite printre clerici încât să amenințe însăși existența religiei catolice. În Enciclica Pascendi Dominici Gregis din 1907, într-un text dens de 35 de pagini, Sf. Pius al X-la descrie, analizează și respinge noua religie născută din amestecarea credinței creștine catolice cu agnosticismul. Acest nou sistem complet de gândire, Modernismul, „s-a născut din unirea dintre credință și falsa filosofie” (41). Modernismul agnostic „duce la ateism și la anihilarea oricărei religii” (39b); este un sistem de noi teorii pretențioase, atât de organic „interconectate între ele, încât nu poți admite una fără a le admite pe toate”. Scopul acestui sistem de gândire „este acela de distruge nu doar religia Catolică, ci toate religiile”, de aceea nu trebuie să mire pe nimeni că a fost numit „sinteza tuturor ereziilor” (39a).

     PDG 1-2 (...) „Niciodată n-au lipsit oamenii care vorbesc lucruri pervertite, vorbitori deșarți și seducători, în eroare ei înșiși și trâgând în eroare pe alții. Trebuie însă spus că în aceste zile de pe urmă suntem martorii unei notabile crșteri a numărului dușmanilor Crucii lui Cristos, care prin arte complet noi și pline de înșelăciune, se străduiesc să distrugă energia vitală a Bisericii, și cât ține de ei, să submineze însăși Împărăția lui Cristos. De aceea nu mai putem păstra tăcerea, căci altfel ar părea că nu ne îndeplinim cea mai sacră dintre datorii...

Faptul că trebuie să acționăm fără întârziere în această materie este făcut imperativ în special prin aceea că partizanii erorii trebuie căutați nu numai printre dușmanii declarați ai Bisericii; dar, cea ce este cel mai îngrozitor și deplorabil lucru, în însăși sânul ei, și sunt cu atât mai mârșavi cu cât mai puțin se arată la lumină. Ne referim, Venerabili Frați, la mulți dintre cei care aparțin laicatului Catolic, și ceea ce este cel mai trist, la rangurile preoției înseși, care animați de un fals zel pentru Biserică, lipsiți fiind de solidele măsuri de siguranță ale filosofiei și teologiei, mai chiar îmbibați de otrăvitoarele doctrine predate de dușmanii Bisericii, pierzându-și orice simț al modestiei ies în față drept reformatori ai Bisericii; și formând cea mai dură linie de atac, iau cu asalt tot ce este cel mai sacru în lucrarea lui Cristos, ne cruțând nici măcar Persoana Dumnezeiescului Răscumpărător, pe care, cu o îndrzneală sacrilegă îl degradează la condiția unui simplu și ordinar om.”

     Enciclica a fost însoțită de un Silab al erorilor moderniștilor, care condamnă și proscrie punctual tezele eronate. De pildă ultima propoziție condamnată, - pentru a vedea amploarea reformelor promovate activ de preoții agnostici de la începutul secolului XX, zice așa: „Catolicismul modern se v-a putea împăca cu adevărata știință numai dacă se va transforma într-o Creștinătate non-dogmatică; adică într-un larg și liberal Protestantism.” (Lamentabili Sane, 1907)

AGNOSTICISMUL: neagă capacitatea minții omenești de a cunoaște adevărurile supra-sensibile, și în primul rând pe Dumnezeu. Și neagă posibilitatea revelației înseși; Dumnezeu nu se revelează în lume, și dacă ar face-o omul nu l-ar putea înțelege. Existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, și orice încercare de a o face nu produce certitudine. Nu putem ști sigur dacă există Dumnezeu sau nu.

     A-gnosis, ne-cunoaștere, agnosticul susține că nu cunoaște, opunându-se formal revelației NT (Rom 1,19 διότι τὸ γνωστὸν τοῦ θεοῦ φανερόν ἐστιν ἐν αὐτοῖς, ὁ θεὸς γὰρ αὐτοῖς ἐφανέρωσεν, ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le sunt arătate/vădite) în ei (în mintea lor), care susține că există cele cognoscibile ale lui Dumnezeu; Dumnezeu nu este absolut incognoscibil. Rom 1,20 τὰ γὰρ ἀόρατα αὐτοῦ ἀπὸ κτίσεως κόσμου τοῖς ποιήμασιν νοούμενα καθορᾶται (pot fi clar înțelese cu mintea), ἥ τε ἀΐδιος αὐτοῦ δύναμις καὶ θειότης, εἰς τὸ εἶναι αὐτοὺς ἀναπολογήτους, De fapt, realitatea invizibilă a lui Dumnezeu sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii în făpturile lui, așa încât ei nu se pot scuza. Agnosticismul are la bază așadar o eroare grosolană. Văd cu mintea dar spun că nu văd/înțeleg. De fapt, nu vor să accepte consecințele aderării la acest adevăr fundamental revelat: dumnezeirea poate fi cunoscută cu mintea! Sigur nu în totalitate, dar existența ei cu certitudine!

     Există două forme de agnosticism:

        (1) unul susține că existența și natura lui Dumnezeu nu sunt cunoscute;

        (2) celălalt susține că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, nu putem ști nimic despre Dumnezeu.

Baza filosofică a agnosticismului a fost pusă de David Hume (1711-1776) și de Immanuel Kant (1724-1804); filosofia actuală consideră de la sine înțeleasă validitatea generală a argumentelor lor. Biserica Catolică le-a condamnat formal argumentele. (vz. Pascedi, 6)

     Chestiunea centrală pusă în discuție de agnosticism este posibilitatea cunoașterii adevărului obiectiv. Creștinii susțin că această cunoaștere este posibilă, ne-creștinii o neagă fie susținând că nu se poate cunoaște - la modul absolut (scepticism universal), fie că nu e posibilă decât o cunoaștere subiectivă a adevărului (subiectivism universal). Creștinul are suficiente dovezi raționale pentru a învinge într-o eventuală polemică și dacă este cultivat o face, dar necreștinul întotdeauna se refugiază în dogma lui supremă (relativismul): adevărul este relativ, ceea ce ai spus e adevărat dar nu pentru mine, n-ai nici un drept să-mi impui propriile demonstrații! Nici o discuție rațională nu mai este posibilă și apologetul creștin pierde fără a fi pierdut; necreștinul susține că realitatea este de necunoscut și adevărul întotdeauna limitat, supus schimbării și subiectiv. Refuzul de a accepta raționalitatea lumii este probabil cel mai dezastruos simptom al civilizației noastre decadente (Peter Kreeft, Pocket Handbook of Christian Apologetics, 133).

     
Ce este adevărul? În accepțiunea comună a termenului (ceea ce oamenii și culturile din toate timpurile au înțeles prin acest cuvânt), adevărul este definit ca „a spune despre ceea ce este că este și despre ceea ce nu este că nu este.” (Aristotel). Adevărul este corespondența a ceea ce ști/spui cu ceea ce este; a descrie ceva așa cum este.

     Necreștinul relativist, agnostic nu acceptă această definiție a adevărului. Cinci sunt principalele teorii alternative agnostice: pozitivismul/empiricismul, pragmatismul, raționalismul, scepticismul, criticismul.

(a) POZITIVISMUL (empiricismul, experimentalismul, Locke): nu admite ca obiect a științei decât datele dobândite prin simțurile interne și externe. Adevărul este ceea ce putem simți. Existența cauzelor suprasensibile, în special existența lui Dumnezeu este de aceea absolut incertă. Empiricismul este însă prea dogmatic (elimină concepte ca spirit, Dumnezeu, suflet) fără vreo probă empirică; empiricismul însuși este insuficient de empiric, experiemental. Pozitivismul este o ideologie, nu o teorie validă despre adevăr.

(b) PRAGMATISMUL (W. James) măsoară adevărul după simpla lui utilitate practică. „Adevărul este ceea ce funcționează”. Nu putem argumenta teoretic dacă Dumnezeu există sau nu, dar este un adevăr pratic, întru cât avem nevoie de El. Pragmatismul este o formă de subiectivism, pentru că ”funcționează” este un concept relativ; funcționează pentru tine, dar nu pentru mine. Pragmatismul este o ideologie relativistă care se contrazice pe sine :ca să meargă ceva, trebuie să meargă spre ceva, spre o finalitate, care trece dincolo de pragmatic. Nimeni nu lucrează doar pentru că merge treaba; pragmatismul înseși nu merge, nu-i destul de pragmatic.

(c) RAȚIONALISMUL (Descartes, Spinoza, Leibnitz, etc). Adevărul este ceea ce poate fi înțeles în mod clar și distinct de rațiune; ceea ce poate fi probat de rațiune. Raționalismul susține că realitatea poate fi analizată rațional, în baza unor principii de gândire înnăscute (legile de bază ale logicii), fără de care nu ar exista deloc cunoaștere. Raționalistul este convins că adevărul se poate deduce pe cale matematică plecând de la anumite axiome cunoscute intuitiv (intuiția ideilor clare,principiul identității, principiul rațiunii sufiecient, etc). se poate demonstra geometric existența lui Dumnezeu, care este o certitudine matematică.

    A susține însă că adevărul se reduce la ceea ce poate fi înțeles/probat de rațiunea umană limitată este o afirmație irațională. Nu se poate proba că adevărul este numai ceea ce poate fi probat. Multe nu pot fi probate (principiul non-contradicției, X nu este egal cu non-X). Multe adevăruri nu sunt clare pentru rațiune („viața merită trăită”).

(d) SCEPTICISMUL. Adevărul nu se poate cunoaște.

Scepticismul lui Hume. Există doar două tipuri de afirmații semnificative: Orice carte care nu conține un raționament abstract referitor la cantitate sau număr; sau vreun raționament experiemental... arunc-o în flăcări căci nu conține niminc altceva decât speulație și iluzie. (Enquiry concerning human understanding). Întru cât afirmațiile despre Dumnezeu nu intră în aceste categorii, orice cunoaștere a lui Dumnezeu este imposibilă.

     Hume pleacă de la premisa că orice idee este derivată din senzații, pe care mintea le procesează. În minte nu există nici un lucru care să nu fi fost mai întâi în simțuri (nu există în minte forme/șabloane/categorii de gândire înaintea experienței). Noi nu cunoaștem lucrurile cum sunt în realitate ci doar impresia lăsată de ele în simțurile noastre. Dar cum senzațiile nu sunt tot una cu lucrul, lucrurile ar putea fi altfel. Dar atunci principiul cauzalității este eliminat de la baza argumentelor existenței lui Dumnezeu: pentru că dacă nu cunoaștem lucrurile, cum putem cunoaște cu certitudine relația cauzală dintre ele? Hume susține că - în lipsa unei observații empirice - nu putem cunoaște ci doar putem presupune legăturile cauzale. Scepticism absolut, universal!

     Bazarea cauzalității pe analogie este pentru el un argument slab. O observare empirică ar descrie Cauza universului ca fiind: diferită de inteligența umană, finită, imperfectă, multipă, masculină și feminină, antropomorfă ... Scepticism religios!

     Răspuns: scepticismul radical este contradictoriu. Renunțarea la a emite judecăți despre cunoașterea realității presupune că ști deja despre realitate că este insondabilă. Dar de unde ști aceasta? Decât dacă presupui că ști deja ceva despre realitate. Ori o astfel de afirmație - că realitatea este de necunoscut - nu se înscrie în cele două tipuri de afirmații semnificative admise inițial. Scepticismul este fără sens în înseși premisele lui. Susține că știe că este adevărat că nimeni nu poate cunoaște adevărul. Deci nici el nu-l știe, și afirmația lui rămâne nesemnificativă.

(e)  CRITICISMUL kantian este o încercare de împăcare a raționalismului dogmatic/axiomatic cu scepticismul universal al lui Hume.

     Agnosticismul lui Kant. Filosofia creștină (realistă) - pe urmele lui Platon - întotdeauna a susținut posibilitatea cunoașterii realității, că mintea umană este prestructurată/adecvată cunoașterii realității (lumii, inteligibile la rândul ei). Kant a negat această convingere. A acceptat (de la raționaliști) că există o formă a cunoașterii separată de experiență, dar a preluat de la Hume afirmația fundamentală că întregul conținut al cunoașterii vine prin simțuri. Obiectele de cunoaștere ale minții - rațiunii teoretice - sunt numai fenomenele sensibile (lucrurile așa cum ni se prezintă nouă, nu așa cum sunt ele însele separat de noi); toate lucrurile care trec dincolo de simțuri nu cad sub incidența rațiunii, nu pot genera cunoaștere.

     Deci, potrivit lui Kant conținutul cunoașterii vine prin simțuri, iar structura cunoașterii este doar o schemă analitică a minții. Deci omul nu cunoaște realitatea cum este ci doar interacțiunea minții lui cu realitatea; mintea umană nu are acces la realitate, ci doar la o schemă mentală personală a ei, o imagine aparentă, mentală. Fiecare cu schema lui, cu ceea ce a putut percepe din realitate/adevăr. Cunoaștem doar aparențele, fe-noumenele, nu realitatea (noumenul), doar interacțiunea lucrului în sine cu aparatul senzorial și cognitiv uman. Știm că acel ceva există, dar nu știm ce există; ce-ul îl cunoaștem strict în relația lui cu noi/mintea noastră. Lumea nu poate fi cunoscută. Fiecare cunoaște doar o versiune personală a realității, limitată, relativă; omul e blocat, încuiat în propria minte, subiectivism universal.

Respingerea agnosticismului

Agnosticismul kantian este contradictoriu, căci dacă categoriile minții (unitate, cauzalitate, etc) nu se aplică la realitatea în sine, atunci nu se poate face nici o afirmație despre realitate, nici măcar afirmația că realitatea nu poate fi cunoscută. De unde știe Kant că noumena/lucrul în sine nu poate fi cunoscut, decât dacă știe că există; și de unde știe că există fără să știe deja ceva despre el, despre care afirmă că nu se poate ști nimic? Și cum se poate discerne realitatea de aparență fără a le cunoaște pe amândouă ca să poți face o comparație.

    Agnostisicmul este un mod de abordare a cunoașterii contradictoriu: putem cunoaște suficient despre realitate cât să afirmăm că nu poate fi cunoscut nimic despre realitate. Propoziție care se contrazice singură, în proprii termeni, presupunând o cunoaștere a realității tocmai pentru a nega orice cunoaștere a realității.

     Unul dintre cele mai otrăvitoare roade al agnosticismului este Subiectivismul, devenit un fenomen de masă în zilele noastre, simptom al decadenței civilizației europene anti-catolice, sfâșiată între scepticismul radical, raționalismul scientist și pietismul fideist, sentimentalist. Subiectivismul agnostic susține că tot adevărul este subiectiv, adică se află în mintea deținătorului lui, este dependent de cunoscătorși evoluează odată cu el. Dar această afirmație este o contradicție în termeni întru cât subiectiviștii afirmă că adevărul însuși este - obiectiv vorbind, subiectiv. Dar atunci această afirmație a lor nu poate fi decât subiectivă, nu poate fi obiectivă, nu se poate referi la adevărul obiectiv (despre care spun că nu există), ci doar la adevărul limitat din mintea lor. Deci subiectivistul nu poate susține și nici nu susține că subiectivismul este adevărat și obiectivismul fals, el doar spune ce simte pe moment: mie mi-e destul câtă lumină am acum când țin ochii închiși; de aceea subiectivismul nici nu e o filosofie de combătut; e doar exprimarea plictiselii postmoderne, a lipsei de chef de a mai căuta adevărul, starea omului cu o minte atât de slăbită încât însăși iubirea de adevăr a lenișat în ei.

În materie religioasă, Kant susține că în ceea ce privește rațiunea teoretică, existența lui Dumnezeu nu se poate nici afirma, nici nega; existența lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută prin rațiunea teoretică pentru că Dumnezeu este dincolo de simțuri. Doar rațiunea pratică îi postulează și pretinde existența cu scopul de a stabili proporția cuvenită între merit și recompensa faptelor bune. Omul poate ajunge la Dumnezeu prin intermediul unui simț înnăscut al divinității, ascuns în subconștientul său, unde are o anumită experiență privată a dumnezeirii dincolo de rațiune.

     PDG 6: „Potrivit acestei învățături rațiunea umană este pe complet limitată la câmpul fenomenelor, la aparența lucrurilor, și la felul cum apar; ea n-ar avea nici dreptul nici puterea de a depăși aceste limite. De unde incapacitatea ei de a se ridica la Dumnezeu, de a-i recunoaște existența, chiar și prin mijlocirea lucrurilor văzute. De aici reiese că Dumnezeu nu poate fi niciodată obiectul științei, și că, în ce privește istoria, El trebuie să fie considerat ca un subiect istoric.

     Date fiind aceste premise oricine poate să-și dea seama ce se alege de Teologia Naturală, de motivele credibilității, de revelația externă. Moderniștii pur și simplu le aruncă la o parte; le includ în Intelectualismul, pe care-l denunță ca fiind un sistem ridicol și de multă vreme defunct. Nu-i reține deloc faptul că Biserica a condamnat aceste nefaste erori. Conciliul Vatican I a definit: „Dacă cineva spune că unicul Dumnezeu adevărat, Creatorul și Domnul nostru, nu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii umane prin intermediul lucrurilor care s-au făcut, să fie anatema”; și de asemenea, „Dacă cineva spune că nu este posibil sau nu este neecsar ca omul să fie învățat, prin intermediul revelației divine, despre Dumnezeu și închinarea ce trebuie să i se aducă, să fie anatema”; și în sfârșit, „Dacă cineva spune că revelația divină nu poate fi făcută credibilă prin semne exterioare, și de aceea oamenii ar trebui aduși la credință numai de experiența lor interioară personală sau de inspirația privată, să fie anatema.” Ne-am putea întreba în ce chip Moderniștii fac tranziția de la Agnosticism - care este o stare de pură neștiință, la Ateismul științific sau istoric, care este doctrina negării pozitive; și în consecință, prin ce proces legitim de raționare, părăsesc faptul ignoranței cu privire la dacă Dumnezeu a intervenit în istoria speciei umane sau nu, și trec la explicarea istoriei lăsându-l pe Dumnezeu cu totul pe dinafară, ca și cum El cu adevărat n-ar fi intervenit? Să răspundă cine poate! Oricum de ei este deja un principiu bine stabilit că ambele știința și istoria trebuie să fie atee: și că între limitele granițelor lor nu este loc pentru nimic altceva decât fenomene; Dumnezeu și tot ce este dumnezeiesc este complet exclus...”

     Aplicarea principiului agnosticismului la nivel istoric este o catastrofă. Continuă Sf. Pius X (PDG 30): „Agnosticismul ne spune că istoria, asemenea științei, se ocupă strict de fenomene și că în consecință Dumnezeu, și orice intervenție a lui Dumnezeu în treburile omenești trebuie remise domeniului credinței, ca aparținându-i doar ei. De aceea oridecâte or există lucruri în care este combinat elementul divin cu cel uman, de exemplu, în Cristos (fire umană și divină), sau Biserica (cereascp și pământească), sacramentele (har și materie)... trebuie făcută o împărțire prin care elementul uman trebuie lăsat istoriei iar cel divin transferat credinței. Așa am ajuns să avem această distincție printre Moderniști, între Cristosul istoriei și Cristosul credinței; Biserica istoriei și Biserica credinței, sacramentele istoriei și sacramentele credinței, (...)”

      Accesul omului la Dumnezeu pe cale rațională ar fi blocat, rămânându-i totuși deschis accesul pe cale morală și printr-o experiență subconștientă, printr-un anumit simț al sufletului. Dar fără rațiune simțul întotdeuna îl face pe om sclavul său, în absența intelectului, fiind mai degrabă o piedică în loc de ajutor în descoperirea adevărului... Doar simțul singur este pasiv de eroare dacă nu-l călăuzește mintea... Ni se pare nimic mai puțin decât nebunie sau cel puțin temeritate desăvârșită să accepți drept adevăr, fără investigație, aceste experiențe incomplete care sunt lauda Modernistului... Marea majoritate a omenirii susține și va susține întotdeauna cu fermitate că simțirea și experiența de unele singure, când nu sunt iluminate și călăuzite de raiune, nu pot ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Și atunci ce mai rămâne decât ateismul și absența tuturor religiilor? ... Dacă după cum spun ei obiectul științei este ceea ce se poate cunoaște, iar obiectul religiei este ceea ce nu se poate cunoaște... deci dacă vreo religie este posibilă, este doar religia realității necunoscute...probabil a sufletului universului de care vorbesc unii raționaliști. Aceste rațiuni sunt suficiente pentru a arăta din belșug cum căile Modernismului duc la ateism și la anihilarea tuturor religiilor. Eroarea Protestantismului a făcut primul pas pe această cale; cea a Modernismului îl face pe al doilea; ateismul îl face pe următorul.” (39b) 

     Această poziție deschide larg poarta subiectivismului religios, la fel de popular astăzi ca și subiectivismul în materie de adevăr: adevărul religiei este „adevărat pentru tine dar nu pentru mine”. Religia există - potrivit lor - a să ajute omul să ducă greul vieții postmoderne (lipsită de sens), este un sentiment care te ajută să ai mai mult succes în viață, să ai un set de valori și idealuri, nicidecum un crez bazat pe fapte istorice din afara conștiinței subiectului, care dacă sunt adevărate, l-ar constrânge să accepte adevăruri obiective, legi, nu doar valori.

     „Subiectivismul religios înseamnă că religia este făcută de noi, pentru noi, depinde de noi, și este atât de adevărată cât vrem noi, ca o poveste fantasy. Este un mod politicos de a spune că Dumnezeu este doar o versiune adultă a lui Moș Crăciun iar credincioșii religioși doar niște adulți care n-au mai crescut niciodată.”- (Kreeft, 129) 

Atunci când autori și clerici catolici propagă ei înșiși aceste erori întregul edificiu al Bisericii se clatină din temelii. Pontifii au încercat prin toate mijloacele pe care le aveau la dispoziție să oprească infectarea Trupului Mistic de această boală mortală. De aceea nu putem încheia decât cu cuvintele și îndemnurile lăsate moștenire de marele campion al lui Dumnezeu și al adevărului împotriva celui mai grozav dușman pe care l-a văzut doctrina lui Cristos vreodată, Modernismul.
     Lista erorilor condamnate de Papa Pius X în Silabul Lamentabili Sane este precedată de acest argument: „Epoca noastră renunțând la orice reținere în căutarea cauzei ultime a lucrurilor, cu rezultate cu adevărat lamentabile, aleargă adesea după inovații cu atâta ardoare încât ajunge să respingă moștenirea întregii rase umane. Astfel cade în erori foarte serioase, care devin cu atât mai serioase atunci când atacă autoritatea sacră, interpretarea Sfintelor Scripturi și principalele taine ale Credinței. Faptul că mulți scriitori Catolici au trecut dincolo de limitele stabilite de Sfinții Părinți și de Biserica înseși este extrem de regretabil. În numele unei cunoașteri superioare și a cercetării istorice (zic ei), caută progresul dogmelor, dar în realiate ceea ce fac ei nu e altceva decât coruperea dogmelor. Aceste erori sunt zilnic împrăștiate printre credincioși.
     Pentru a nu captiva mințile credincioșilor și pentru a nu le corupe puritatea credinței, Sanctitatea Sa, Pius al X-lea a decis ca principalele erori să fie notate și condamnate... Prin acest document următoarele propoziții sunt condamnate și proscrise: 

    

     (...) 

     57. Biserica a demonstrat că este ostilă progresului științelor naturale și teologice.

     58. Adevărul nu este mai imutabil decât omul însuși, căci a evoluat împreună cu el, în el, și prin el.

     59. Cristos nu a învățat un anumit corp doctrinar aplicabil tuturor timpurilor și tuturor oamenilor, ci mai degrabă a inaugurat o mișcare religioasă adaptată - sau de adaptat - diferitelor timpuri și locuri.

     (...)

     62. Principalele articole ale Crezului Apostolic nu au avut același sens pentru Creștinii din primele veacuri, cu cel pe care-l au pentru Creștinii din vremurile noastre.

     63.  Biserica demonstrează că nu este capabilă să menține etica evanghelică întru cât se ține cu încăpățânare de doctrine imutabile care nu pot fi reconciliate cu progresul modern.

    64. Progresul științific pretinde ca conceptele învățăturii Creștine despre Dumnezeu, creație, revelație, Persoana Cuvântului întrupat și Răscumpărare să fie re-ajustate.

    65. Catolicismul Modern poate fi împăcat cu adevărata știință numai dacă este transformat într-o Creștinătate non-dogmatică; adică, într-un Protestantism generos și liberal.

Sanctitatea Sa Papa Pius al X-lea aprobând acest decret a poruncit ca fiecare propoziție din această listă să fie considerată de cătrte toți condamnată și proscrisă.”

„Fie ca în mijlocul acestei mari tulburări a minții oamenilor venită prin invazia insuoasă a erorii din toate părțile, voi să puteți vedea cu claritate ce trebuie să faceți și să vă îndeplinți misiunea cu toată puterea și curajul. Fie ca Isus Cristos, autorul și împlinitorul credinței noastre, să fie cu voi prin Puterea Sa; și fie ca Neprihănita Fecioară, distrugătoarea tuturor ereziilor, să fie cu voi prin rugăciunile și ajutorul Ei.” (Sf. Pius X, Pascendi, 58)

Pr. Valentin Danciu