Eclipsele și reînvierile Bisericii în istoria lumii

Cateheza 04
De Vera Religione

Eclipsele și reînvierile Bisericii în istoria lumii


În catehezele precedente am văzut o sinteză a principalelor perioade a istoriei Bisericii și a spiritualității creștine: întemeierea Bisericii, răspândirea ei sub persecuția romană, victoria Bisericii și mileniul creștinătății, criza conștiinței europene și distrugerea creștinătății, decreștinarea popoarelor creștine europene și apostazia contemporană. Aici ne vom concentra asupra luminii pe care această istorie o proiectează asupra perioadei pe care o trăim noi, încercând să vedem cum se poate înțelege starea actuală a lumii și a Bisericii care trăiește în lume. Cum privește de sus, din ceruri Tatăl ceresc ceea ce se întâmplă cu Biserica lui Cristos în lumea contemporană?



     Vom căuta să vedem care sunt criteriile după care Biserica a înțeles lupta dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric, lucrarea lui Dumnezeu și a „Prințului acestui lumi” în istorie. Cum se poate citi corect întreprătrunderea istoriei lumii fără Dumnezeu și a istoriei Bisericii, Mireasa lui Cristos din lume. Cum a înțeles întodeauna Biserica relația ei cu lumea?
     Învățătura fundamentală despre relatia crestinului cu Dumnezeu, cu sine si cu lumea a fost pastrata pana astazi intactă in Biserica Catolica. Desigur, așa cum există o evolutie doctrinară, morală și disciplinară validă, există și devieri. Cristos si-a lăsat ucenicii în lume, dar conștienți că nu aparțin lumii, că lumea îi v-a respinge așa cum l-a respins și pe El. Dacă ați fi din lume - a spus El - lumea ar iubi ceea ce este al ei, dar pentru că nu sunteți din lume, lumea vă va urâ. Îndrăzniți, eu am biruit lumea! În limbaj biblic termenul lume (kosmos, mundus) are două accepțiuni: lumea-cosmos (așa cum a crat-o Dumnezeu, ca armonie, creația care stă mărturie gloriei și puterii lui Dumnezeu) și lumea-păcătoasă, decăzută, desfigurată de consecițele păcatului strămoșesc, supusă puterii celui rău, fiara-dușmană Împărăției lui Dumnezeu (1In 5,19; Apoc 13,1-8).
     Secolul, veacul (aion, saeculum) este termenul folosit - în special în occident - pentru accepțiunea peiorativă a conceptului de lume; mundus fiind rezervat pentru lumea-armonie. O relație defectuoasă cu lumea-veacului acestuia, duce la secularizarea-înlumirea creștinismului. Fiii veacului acestuia sunt opuși întreaga istorie fiilor luminii, fiilor lui Dumnezeu. Iac 4,4: Nu știți că prietenia lumii este dușmănie cu Dumnezeu? Rom 12,2: Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia. Luca 16,8: Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.  1Cor 2,6: Înțelepciunea pe care o propovăduim, nu este înțelepciunea acestui veac... 3,18-19 Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu.
     Diferența esențială între fiii veacului (creștinii lumești) și fiii luminii (creștinii drepți și sfinți) este modul în care privesc și se raportează la efectele păcatului asupra lumii și omului. Lumea fără Dumnezeu explică decadența și suferința apelând la determinismul fatalist inevitabil când singura explicație este haosul si evoluția. Omul suferă, dar este într-un proces continuu de evoluție care-l v-a îmbunătății -  ca specie, nelimitat. Omul e bun și se v-a mântui singur, cu timpul. Învățătură diametral opusă doctrinei lui Cristos si a Bisericii: omul a fost creat bun, dar acum este rău și nu se poate mântui singur; fără mântuirea pe care o poate primi doar de la Cristos, v-a pieri cu siguranță. Creștinii secularizați împărtășesc parțial credința Bisericii, dar viziunea despre lume nu e cea a lui Cristos (cea a consecițeloe dezastruoase ale păcatului strămoșesc): suferă de un fals optimism antropologic, care îi constrânge să nu vadă răutatea omului și a lumii. Sau cel puțin să nu recunoască toate consecințele spirituale ale acestei răutăți, de unde și diminuarea simțului păcatului și, în consecință, a necesității mortificării și ieșirii din lume, separării de fiii veacului acestuia. Pentru creștinii înlumiți omul e în fond bun (parțial adevărat!), preferând să ignore că omul păcătos suferă spiritual de o boală mortală, și v-a muri veșnic dacă nu face penitență! Preferă să vorbească de afecțiuni psihologice, erori, atitudini inadaptate,... trivializând gravitatea păcatului. Pelagianismul, semi-pelagianismul și varianta lor modernă, progresismul au fost formal condamnate de Biserică.
     Isus este realist cu privire la actuala condiție păcătoasă a omului, a tuturor oamenilor! Lc 13,4-5: Credeţi, oare că cei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.  Sf.Pavel, confirmă: păgâni și evrei, cu toții blocați în neascultare și lipsiți de har! Și unii și alții sunt vrednici de moarte, vinovați cu toții, ca să se îndure de toți (Rom 1-3).
     Pentru creștinii lumești răul lumii (oricât de strident s-ar veda la televizor) nu are rădăcină diabolică, nu e o boală incurabilă, nu duce la autodistrugere, nu e ceva (păcatul) de care să ne îngrijorăm. De unde atitudinea lor împăciuitoare față fiii veacului cestuia și de instituțiile păcatoase pe care le construiesc: omul nu e chiar așa de rău, și nu e chemat la o himerică desăvârșire (e destul să fie decent, să nu deranjeze pe alții); la fel și lumea, nu trebuie să ne propunem sfințirea, sacralizarea civilizației (restaurarea Creștinătății), e suficient să se poată trăi în ea, oricum, să ne tolerăm diferențele unii altora (Republica Universală multicoloră), tot restul e idealism imposibil și extremism periculos, de cenzurat și eradicat; chipurile, ideologia funestă unor farisei integriști frustrați că au rămas de partea greșită a istoriei! Aceasta e mediocritate creștină în stare pură!! Credință eronată, Speranță creștină moartă, Iubire de Dumnezeu falsificată! Nu le spune nimic apostazia popoarelor, descreștinarea Creștinătății, scăderea până la epuizare a vocațiilor consacrate, închiderea mănăstirilor, demantelarea diocezelor, stingerea flăcării credinței în largi regiuni ale Occidentului, la 500 de ani de la stingerea ei în Capitala Creștinătății Răsăritene... Ochi au și nu văd cu ei!
     Există o mare diferență între a te numi creștin și a fi cu adevărat creștin.  Scrie pr.Arintero: „Cât de puțini sunt creștinii care merită acest nume. Cât de puțin strălucesc, cât de puțini trăiesc viața supranaturală, divină în ascunzișul inimilor lor. Cât de puțini dintre cei considerați astăzi evlavioși și „exemplari trăiesc așa cum trebuie să trăiască dreptul, din credința lui, adică în chip supranatural, și prin aceasta edifică cu adevărat, luminează, nu întunecă Biserica...” Acestă viață creștină latentă, abia perceptibilă le permite să rămână în tenebrele lumii și în pietatea lor sterilă. Cei mai mulți dintre creștini sunt așa: copiii lui Dumnezeu până la un punct, dar trăiesc ca și cum n-ar fi, trăiesc strict omenește, ca și toți ceilalți oamni, dacă nu cumva trăiesc de-a dreptul lumește ca și fii ai acestui veac ...; asemenea bebelușilor, care sunt și ei oameni, dar trăiesc ca un animăluț și fără dorințele specifice adultului. Tăiesc în har și au în sufletele lor germenii virtuților supranaturale, cele 7 Daruri ale Spiritului Sfânt și carismele speciale dăruite de Spiritul pentru edificarea comunității; dar au aceste mari bogății atât de acoperite, îngropate și date uitării încât merită să le fie luate, ca slujitorului leneș (Mt 25,25-30).
     Dar cum ar trebui să trăiască creștinii, copiii lui Dumnezeu? Cum ar trebui să se poarte ca atare, ne mai fiind copilași nesiguri purtați dintr-o parte într-alta de orice vânt, ne mai imitând comportamentul „oamenilor”? Creștinii trebuie să se asemuiască „Omului Desăvârșit”, Modelului dumnezeiesc, Fiului Uul Născut al Tatălui, care s-a arătat printre oameni plin de har și de adevăr, ca să primi din deplinătatea lor cu toții. Și vom primi înmăsura în care:
          (1) trăim viață spirituală, lasând-ne din ce în ce mai mult posedați de Spiritul Dumnezeiesc care sălășluiește ăn noi ca un dulce Oaspete și Mângâietor, ca stăpân, maestru și călăuză, ca Domn și dătăror de Viață, care vrea să-și manifeste prin ei deplina domnie; inspirând dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în cel nou;
          (2) Ne vom comporta potrivit Spiritului de la care trăim;
          (3) Vom simți și gusta lucrurile Spiritului, și nu pe cele carnale și umane; având bine trezite și active simțurile spirituale, înlegând și comunicând prin limbajul dreptății și înțelepciunii;
          (4) Simțind, percepând în interiorul sufletului mărturia Spirtitului Sfânt care mărturisește conștiițelor noastre că suntem în realitate fiii lui Dumnezeu, și fiind fii, suntem și moștenitori și comoștenitori cu Cristos, dacă acceptăm să pătimim pentru a fi glorificați cu El (1Cor 2,12-16).
     Așa sunt adevărații și fidelii copiii ai lui Dumnezeu, adulții în Cristos, cei care percep foarte bine lucrurile divine, care pătrund și gustă, prin darurile intelectului ți înțelepciunii înaltele taine ale Împărăției lui Dumnezeu. Aceștia sunt cei care încep să trăiască cum se cuvine, supranatural, o viață supranaturală, o viață interioară trăită sub continuele iluminări ale Spiritului Adevărului și într-o continuă comunicare interioară cu cele Trei Persoane Dumnezeiești care trăiesc în ei ca în templul lor preferat. Aceasta este viața spirituală trăită într-un mod suprauman, viață ascunsă, tainică, mistică, caracterizată de acest mod de viață dumnezeisc, la care suntem chemați cu toții, deplinătatea vieții spirituale. (Arintero, Crestin autentic vs crestin carnal, in Vera mistica tradicional). Cât de diferită de cea a creștinului semipelagian, lumesc, mediocru!

Exista evolutie spirituala validă in Biserica. Există devieri. Procesul integral comunitar de evoluție a Bisericii este în esență rezultatul perfecțiuniunii individuale a fiecărui credincios, a specializării fiecăruia ca  și a adaptării ca elemente sau organe în Trupul Mistic al lui Cristos, și a funcțiilor colectie a tuturor membrilor împreună. În concret, această evoluție derivă din corecta administrare a sacramentelor, care sunt canalele prin care sângele dătător de viață a Mântuitorului circum prin întregul organism, din buna folosire a talentelor dumnezeiesști (carisme și haruri orientate special spre binele întregului). Funcțiile vieții colective, fie ele vizibile sau invizibile, ministeriale sau carismatice, presupunând desigur desăvârșirea deplină a sfinților în punerea în practică a respectivelor slujiri, sunt cele care influențează la modul cel mai direct edficarea trupului lui Cristos. Pe de altă parte, dacă aceste funcțiuni sunt prost executate, lipsindu-le desăvârșirea pretinsă sau lipsesc necesarele dispoziții sufletești ale organelor sau slujitorilor, apar mari răsturnări, revolte sau o generală deconstruirea/dărâmare a Bisericii.
     Progresiva adaptare, diferențiere și specializare a tuturor membrelor sub acțiunea Spiritului Sfânt care prin ele își distribuie harurile, darurile și carismele, produce solidaritate și armonie. Cresc vigoarea și frumusețea membrelor și le strâng mai mult laolaltă prin dulcile legături ale desăvârșirii, care sunt pacea și iubirea de aproapele. Când acestea domnesc Biserica are o perioadă de creștere sănătoasă, prosperitate, expansiune și răspândire, o minunată rodnicie... comunitățile devin pepiniere e Sfinți, care înnoiesc și reformează Biserica...
     Cu toate acestea, dincolo de multele roade ale binecuvântării pe care le produce mereu Biserica, Sfânta Mamă umblă întristată și necăjită prin lume, și tristețea ei, lacrimile ei , suferințele ei, amărăciunea ei nu vin numai de la persecuțiile din afară, ci mai ales de la condiția rea și dezordonată din interiorul ei. Există atât de mulți necredincioși, nerecunoscători și nevrednici printre copiii ei, care trăiesc complet potrivit trupului, sau care sunt călăuziți de o chibzuință lumească, având oroare de crucea lui Cristos și de înțelepciunea Spiritului. Pe lângă aceștia mai sunt, mulții ei slujitori leneși, insuficent de activi, neglijenți care - ca niște paraziții ai energiei vitale a Trupului mistic - nici nu încearcă să se dezbrace de omul cel vechi și să se curețe de deșartele și otrăvitoarele elemente ale lumii acesteia ac să-și poată exercita cu vrednicie slujirea... Când aceștia se lasă ciprinși de actaulul spirit indivialist la modă, nesubordonându-se suficient Spiritului în exercitarea slujirilor lor, cu cât devin mai activi, cu atât  produc mai mare tulburare și pagubă lor și Bisericii pe care o contagiază.
      Ambele categorii sunt în Biserica motivul a nenumărate infirmități (anemie), revolte, dezechilibre organice, mizerii, care sunt de obicei ascunsele ocazii ale persecuțiilor pe care Dumnezeu le trimite ca să-și purifice Biserica, ca să-i învie activitățile moarte, și să provoace reacții salutar și energice. Îngreunată, sleită de greutatea nenumăraților infirmi, răniți, agonizanți și morți pe care-i poartă în brațele sale, pe care ca o Mamă îi îngrijește, ajunge adesea la pământ, handicapată cu paralizia sau sub greutatea organelor ei nefolositoare și malformate, avansează reu în istorie, încet, cu frumusețea desfigurată, cu chipul murdărit, cu corpul acoperit de noroiul pe care dușmanii îl aruncă peste ea, și cu inima străunsă de durerea de a vedea cum printre persecuții dușmanii îi strigă: Unde este Mirele Tău acum? Dar deși tristă, ea rămâne senină, căci oricât de înegrit și terfelit iar fi chipul, Ea rămâne mereu frumoasă. Cu neîncetale lacrimi vărsate de copiii ei fideli și cu înseși sângele său vărsat torente în persecuții, se spală și își îndepărtează petele. Și renaște, din nou ca pasărea phoenix, din propria cenușă, reluându-și călătoria prin istoria lumii cu pași gigantici, uneori ridicându-se sus într-un zbor glorios .” (Juan Arintero OP,  Evolucion Mistica de la Iglesia, vol II, p.469-473)

Istoria Bisericii este dubla istorie a cresterii si descresterii graului si neghinei in țarina lui Dumnezeu. O istorie frumoasa a clerului smerit, doct si sfant, a ascetilor, misticilor, predicatorilor, calugari si laici, regi si muncitori consacrați reînnoirii, remodelării lumii și a propriilor suflete după modelul lui Cristos si o alta istorie distopiaă a clerului lumesc, carierist, pe cat de erudit pe atat de desfranat, a laicilor avizi dupa averi si placeri sau a calugarilor ahtiati dupa acumularea de putere si influență determinați cu înverșunare să „reformeze” Biserica însăși după modelul lumii și a propriilor suflete corupte. O istorie a eclipselor și a dimineților Bisericii.
     Iată aici o lege nescrisă a mersului istoriei Bisericii: oridecâte ori lumea-dușmană prinde puteri, numaidecât sfintii aleg martiriul, iar crestinii-lumești (complicii lumii) preiau initiativa (în golul lăsat de sfinți prin ridicarea lor la cer) - si primesc autoritatea în Biserică din mâna bestiei apocaliptice a zilei (de pildă, astăzi în Asia regimul autoritar anticrestin; avem acolo un caz emblematic al zilele noastre: dubla Biserică din China). Într-o astfel de situație, sacrul si sfintenia intră in umbroasele catacombe, Biserica autentică este eclipsată, corpul ei (numărul creștinilor în acea regiune persecutată) este diminuat pana aproape de extinctie, în tip ce doctrina si practica vieții evanghelice confirmată de sfinți - este modificată de "saducheii" vremii, adaptată „filosofiei” la modă (modernismul),  sacramentele sunt abuzate până la limita invalidității, abuzuri pe care le impun uneori chiar apelând la un Conciliu (de exemplu Conciliile din perioada iconoclastă, - care va fi mai târziu desemnat de generații următoare drept „tâlhăresc”), în vreme ce per ansamblu poporul creștin - abandonat de clerul lumesc ignoranței și propriilor slăbiciuni, este in mare pericol de a-si pierde mantuirea în masă. Motiv pentru care după câteva decenii de decadență și corupere, Cristos Domnul istoriei preia direct cârma bărcii lui Petru, repunând în drepturi legea Evangheliei autentice, pastrata in timpuri de persecutie in numai cateva oaze ale Spiritului la marginea „Imperiului”, fie el păgân ori „creștin” secularizat (orice formă statală în care putere pământească îi dictează puterii spirituale direcția de evoluție a Bisericii). După „reînvierea” Bisericii, un nou Conciliu - de data asta autentic - clarifică, rectifică adevărul compromis in vremea eclipsei, dogmatizează adevărul atacat si condamnă eroarea contrară (ex. criza ariană, monofizită, iconoclastă, sinodalistă, etc). Așa trece eclipsa Bisericii, un ciclu al istoriei se încheie și începe un altul.
     Astazi Biserica trece prin cea mai mare criză pe care a cunoscut-o vreodată, întru cât lumii-duşman niciodată nu i s-a mai dat de sus atata putere asupra sfinților - ca să-i stăpânească și să-i învingă (Apoc 13,7: „Fiarei i s-a dat să poarte război cu sfinții și să-i învingă” (vz. sistemul de monitorizare morala al Chinei care v-a intra in uz din 2020). Este de asteptat, de aceea, ca tiparul eclipsei sa se repete din nou, la scara mondiala, paroxistic. Neo-saducheii, complicii lumii-duşmance, este de așteptat într-o lume cârmuită de noua întruchipare a Fiarei - să preia initiativa si sa incerce adaptarea doctrinei si practicii crestine la spiritul lumii (naturalismul hegelian, secularism, relativism, liberalism, egalitarism, irenism, etc), persecutandu-i pe sfinti sub eternul pretext al insensibilitatii fata de nevoile actuale ale oamenilor (asprime nefondata in locul milostivirii atoate intelegatoare), și al unui presupus bine superior al poporului lui Dumnezeu (mai bine sa moara unul decat tot poporul să dispară), „bine” al poporului intotdeauna cautat de ei intr-o simbioza totala cu statul anticreştin.
     Este de asemenea de asteptat ca parerile pe acest subiect sa fie extrem de variate, intr-o perioada de eclipsa, marcata intotdeauna de confuzie si haos doctrinar si moral. De aceea nu ne asteptam ca lectura istoriei spiritualitatii prezentata aici, sa fie impartasita de toti. Cu atat mai mult cu cat lecturi diametral opuse se raspandesc astazi, cu repeziciune si adesea cu sprijinul autoritatii ecleziastice care are misiunea de a le cenzura, nu promova. Voci discordante rasuna si vor rasuna tot mai strident atat din extrema neo-saducheilor secularizanti cat si din eresul neo-fariseilor ultra-traditionalisti. Cum a fost intotdeauna, este si astazi. Nimic nou sub soare. Fericiti cei blanzi ca a lor este Imparatia Cerurilor! Cei ce vor avea răbdare până la sfârșit se vor mântui! 
Intotdeauna cele doua mari moduri diferite de a intelege crestinismul au avut interpretari diametral opuse ale sensului istoriei: ceea ce pentru unii este momentul gloriei pt ceilalti este inceputul dezastrului, ceea ce pentru unii este apogeul pentru ceilalti este ceasul intunericului... Nimic nu este mai grav si mai nociv poporului lui Dumnezeu decat a considera Spiritul lumii drept Spiritul lui Dumnezeu, si lumina intuneric.
     Si intru cat in confuzia momentului este riscant sa discerni, vom apela la doctrina marilor Sfinti si Doctori ai Bisericii pentru a ne ține pe calea lor de înțelegere a mersului istoriei și a evolutiei/involuției formelor de viata crestina, oricat de perimată ar putea fi privită astăzi viziunea lor de înțelepciunea lumii acesteia.