NĂZUINȚA SPRE DUMNEZEU
(CBC 27-30; GS 19-21)
De ce există în om dorinţa de Dumnezeu? De unde această căutare? Nu putea
lumea aceasta sa fie fara Dumnzeu, fara religie, biserici si preoti? Biserica
ne învață că năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului; ,omul este
creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu
Dumnezeu, singurul în care îşi poate afla fericirea. Omul este prin însăți
definiția lui, o ființă religioasă.
Să citim paragrafele catehismului:
27. Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului,
căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l
atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea
pe care nu încetează să le caute:
Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemare omului la
comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu
Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din
iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin
după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează
Creatorului său. (Gaudium et spes 19,1)
28. De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii
şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări
religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
sunt atât de univresale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă.
Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc,
ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele
locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu încercând să-l poată cumva atinge şi
afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne
mişcăm şi suntem (Fapte 17, 26-28)
29. Dar această "relaţie intimă şi vitală care îl
uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în
mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite:
revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă,
grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi,
curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos
care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui.
30. "Să se bucure inimile celor care-l caută pe
Domnul" (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe
Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să cheme pe tot omul să-l caute, ca
să trăiască şi să găsească fericirea.
Dar această căutare
pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, "inimă
curată" şi, de asemenea, mărturia celorlalţi care să-l îndrume în căutarea
lui Dumnezeu.
În această cateheză vom trata paragrafele 27-28 și prima parte a par. 30.
Urmând să ne concentrăm asupra modului de căutare a lui Dumnezeu (30b) în
cateheza următoare. Paragraful 29, dedicat problemei necredinței contemporane
va fi tratat separat.
CE CĂUTAȚI?
In 1,36-38 În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre
discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul
lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe
Isus. Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis:
-
„Ce căutați?” Ei i-au spus:
-
„Rabbi – ceea ce,
tradus, înseamnă «Învățătorule» – unde locuiești?”
Să-i permitem Domnului să ne întrebe: ce căutați
în viață?
Viața omului e o continuă căutare frenetică, o rătăcire neîncetată, o dorință inepuizabilă, o căutare a unei semedenii
de lucruri și bunuri. Dar ce căutăm? CdA 4: În prezent, această căutare pare să
devină o cursă tumultuoasă: de a produce și a consuma, de a deține multe
lucruri și de a avea cât multe experiențe, de a căuta mereu noi impresii,
plăcere și profitul imediat, totul și repede. Dar mulți au sentimentul că
aleargă fără un scop, că se umplu de lucruri care se dovedesc a fi goale de sens.
Mulți se plâng de o sărăcire a relațiilor umane: anonimatul, înstrăinarea,
întâlnirile superficiale și instrumentalizante, marginalizarea celor mai slabi,
conflictul și delincvența. Totul contrastează cu ceea ce pare a fi cea mai
adâncă dorință: aceea de fi iubit și de a iubi.
Înțeleptul a descrie foarte bine mentalitatea
materialistă dintotdeauna (Înțelepciunea lui Solomon 2,1-11 ):
„Scurtă şi tristă este viaţa noastră,
şi nu se cunoaşte cineva care să se fi întors din
locuinţa morţilor.
Căci din întâmplare suntem şi după aceasta vom fi ca şi
cum nu am fi fost.
Când se stinge, trupul devine cenuşă de aruncat,
iar duhul se împrăştie ca aerul uşor.
Numele nostru va fi uitat cu timpul
şi nimeni nu-şi va mai aminti de lucrările noastre.
Viaţa noastră va trece ca urma norului
şi ca negura care se împrăştie împinsă de razele soarelui
şi îndepărtată de căldura lui.
Umbră care trece este timpul nostru,
sfârşitul nostru este fără întoarcere,
căci este sigilat şi nimeni nu s-a întors.
Veniţi să ne bucurăm de bunurile timpului prezent
şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii.!
Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme
şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară
Să ne încoronăm cu boboci de trandafir înainte ca ei să
se ofilească!
Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile
noastre,
peste tot să lăsăm semne ale veseliei noastre,
căci aceasta este partea noastră şi aceasta este
moştenirea noastră!
Să-l oprimăm pe dreptul sărac, să n-o cruţăm pe văduvă
şi să nu respectăm cărunteţea îndelungată a celui bătrân!
Puterea noastră să facă legea dreptăţii,
că ce este slab nu este de nici un folos.”
Marile întrebări pe care le purtăm în suflet
CdA 7-8: „Dar oare multele lucruri pe care le căutăm întreaga viață sunt
demne de om? N-ar trebui mai degrabă să căutăm adevărul și binele? Nutrim de
pildă astăzi o mare stimă pentru științe, pentru că ne pun în posesia puterii
de a stăpânii natura și societatea. Dar care este finalitatea pentru care ar
trebui să folosim puterea aceasta? E oare rațional să dăm atenție numai
lucrurilor care se pot vedea, atinge, calcula și controla experiemental? Nu
pierdem astfel din vedere nucleul central al persoanei: încrederea, iubirea,
frumusețea, bunătatea, bucuria, tot ceea ce face viața demnă de a fi trăită?
Trebuie să luăm în serios marile întrebări pe care le
purtăm fiecare în adâncul sufletului: Cine sunt? De unde vin? Încotro mă
îndrept? Realitatea este absurdă sau inteligibilă? Viața este un dar sau un
destin orb, un haos? De ce sunt urmărit de această sete pe care nimic, orice aș
obține, nu reușesc să mi-o potolesc? Ce așteptări pot avea și ce trebuie să fac
cu viața mea? Căci dacă vin din nimic și merg spre nimic, pare nu a fi nimic de
urmărit cu speranță și nimic de făcut, decât să mă las dus în derivă. Dacă în
schimb vin dintr-o Iubire infinită și merg spre Iubirea infinită, iată cum mi
se deschide dinainte o cale, poate dificilă, dar plină de sens.
Cine evită întrebările fundamentale fuge de sine însuși.
Cine zice: „Nu-i nimic după moarte”, știe că nu are nici o dovadă și simte
poate o angoasă nespusă. Indiferența, scufundarea în plăcerile prezentului
(hedonismul) și activismul workoholicului, sunt evadări iresponsabile, nedemne
de libertatea umană. Întrebările fundamentale care privesc sensul vieții merită
cea mai atentă reflexie. Ar fi o mare prostie să le neglijăm din
superficialitate sau indiferență.”
Unde ne duce actualul progres fără precedent al
tehnologiei? Am ajuns să ne îngrijorăm de spectrul nemaiauzit până la noi al
unei catastrofe ecologice de proporții planetare, ba chiar tresărim la gândul
că beția enormei puteri la care s-a ajuns poate sfârși în autodistrugere. Are
vreun sens toată această întreprindere istorică a omenirii spre cucerirea
planetei și a spațiului, a persoanelor și subconștietului colectiv? Oare nu va
sfârși totul în ruină lăsându-ne cu un imens gol, cu o imensă deziluzie?
Într-adevăr viața umană, fără Dumnezeu, considerată doar
din perspectivă pământească, în ansablul ei pare a nu avea nici un sens. Nu are
nici fundament, nici scop. Omul e mereu pus pe treabă, zi și noapte, dar nu
poate găsi rostul a ceea ce se construiește pe pământ. Generațiile vin și se
succedă într-o mișcare interminabilă și deșartă. Ce folos are omul la urmă din
tot ce a făcut în viață? Vine, muncește și pleacă, și toate rămân la fel ca
înainte. Ce a fost odată mereț se strică și cu timpul dispare. Inutilă pare
toată osteneala omenirii de a progresa; civlizațiile, ca oamenii și popoarele,
se nasc, cresc, ajung la apogeu, apoi descresc și dispar. Ecleziastul 8,16-17: Când
mi-am îndreptat inima ca să cunosc înţelepciunea şi să pătrund care este menirea
omului pe pământ, căci nici zi, nici noapte ochii lui nu văd somnul, atunci
mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă
toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de
rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă.
Este de aceea un mare mister cum munca și activitatea
umană continuă în ciuda acestei aparente lipse de sens, parcă neatinsă de
efemeritatea ei? Mintea umană nu poate lucra fără rost, de aceea chiar
dacă nu-l poate întrezări, omul este convins în fond că trebuie să existe un
sens al vieții per ansamblu, că realitatea în întregul ei are un sens. Trebuie
să existe un motiv pentru care binele e bine și răul trebuie evitat, pentru
care există ceva și nu e totul nimic, pentru care merită să trăiești și să te
zbați.
Omul în căutarea lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor (Religiile lumii)
CBC 28. De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în
multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase
(rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.).
La marile întrebări ale vieții oamenii au căutat
răspunsuri în religii. Întreaga istorie, obiceiurile și tradițiile sunt
pătrunse și alimentate de sensul religios. Plutarh scria: Dacă ai merge în
jurul lumii, ai putea găsi orașe fără ziduri de apărare, care nu au auzit de
scriere, care nu au regi, case și bogății, nu folosesc monede, nu cunosc
teatrele și stadioanle; dar nimeni nu a văzut și nici nu v-a vedea vreodată un
oraș fără temple și fără divinitate ». Oamenii sunt în mod spontan
religioși, înclinând natural să recunoască dincolo de lucrurile văzute,
profane, o putere străveche, ascunsă, sau o divinitate supremă, binevoitoare
care poate răspunde nevoii omului de ocrotire și supraviețuire. Această putere
ascunsă a fost reprezentată - de umanitatea alienată de Dumnezeu din cauza
păcatului -, sub diverse forme: fie ca o energie impersonală, fie ca o
multitudine de zei și spirite, fie ca o Ființă supremă. Diferite concepții
despre divinitate au dus la apariția diverselor religii.
Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea,
"încă în umbre şi chipuri", a Dumnezeului necunoscut dar apropiat
"deoarece El dăruieşte tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap
17,25-28) şi (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4)".
Biserica socoteşte "tot ceea ce este bun şi adevărat" în diferitele
religii "drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care
luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă".
Comportamentul religios al oamenilor a căzut însă pradă
erorilor. LG 16: Foarte adesea, oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în
gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind
mai degrabă făpturii decât Creatorului, sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în
această lume, s-au expus la disperarea absolută.
Dar, în ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, religiile lumii arată că omul este o fiinţă religioasă. Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului
întregul neam omenesc, ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte
rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu încercând să-l
poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi.
Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem.
Fapte 17, 26-28: El a făcut dintr-unul singur tot
neamul omenesc care să locuiască pe toată suprafața pământului, i-a fixat timpuri
determinate și hotare între care să locuiască pentru a-l căuta pe Dumnezeu, fie
și numai bâjbâind, și să-l găsească, deși nu este departe de fiecare dintre
noi. Căci în el trăim, ne mișcăm și suntem, cum au spus și unii dintre poeții
voștri: «Căci suntem și noi din neamul lui».
Originea și menirea omului
GS 12 De-a lungul istoriei omul a formulat și formulează despre sine
multe păreri, diverse și chiar contrare, fie exaltându-se ca pe o normă
absolută, fie înjosindu-se până la disperare și sfârșind astfel în dubiu și în
angoasă. Profund conștientă de aceste dificultăți, Biserica, instruită de
Dumnezeu, le poate da un răspuns care definește adevărata condiție a omului,
îi explică slăbiciunile și, în același timp, îi oferă posibilitatea de a-și
recunoaște cu dreptate demnitatea și chemarea.
Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat „după
chipul lui Dumnezeu”, capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul
său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului [Cf. Gen 1,26
Să facem pe om ... să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului,
peste vite, peste tot pământul și peste toate reptilele care se târăsc pe
pământ!; Înț 2,23 Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricăciune, și l-a făcut
chip al eternității proprii], pentru a le stăpâni și a le folosi slăvindu-l pe
Dumnezeu.
Într-adevăr,
Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, capabil
să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste
toate făpturile pământului [Cf. Gen 1,26 Să facem pe om ... să stăpânească
peste peștii mării și peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și
peste toate reptilele care se târăsc pe pământ!
Dumnezeu l-a creat pe
om pentru nestricăciune, și l-a făcut chip al eternității proprii], pentru a le
stăpâni și a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu. (Înț 2,23)
Domnul l-a creat pe om din pământ
și iarăși l-a făcut să se întoarcă în el.
Le-a dat [oamenilor] zile numărate și u timp,
le-a dat putere asupra celor care sunt pe [pământ].
Asemenea Lui însuși i-a îmbrăcat cu putere
și i-a făcut după chipul lui. A pus teamă de el în toată făptura,
ca să stăpânească peste animale și păsări.
Le-a dat folosirea celor cinci lucrări ale Domnului,
împărțind, le-a dăruit pe a șasea – mintea –
și pe a șaptea – cuvântul – ca interpret al lucrărilor sale.
Le-a dat voință, limbă și ochi, urechi și inimă pentru a cugeta.
I-a umplut de cunoașterea înțelegerii și le-a arătat cele bune și cele
rele.
A pus teama de el în inimile lor, ca să le arate măreția faptelor sale.
Și le-a dat să se laude cu minunile lui de-a lungul veacurilor.
Vor lăuda numele său cel sfânt, ca să povestească mărețiile faptelor lui. ( Sir 17,1-10)
„Ce este
omul de îți amintești de el,
sau fiul omului de îi porți de grijă?
L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii,
cu mărire și cu cinste l-ai încununat și
l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor tale.
Toate le-ai așezat sub picioarele lui” (Ps 8,5-7).
Omul deţine un loc unic în creaţie, pentru că dintre
toate creaturile văzute, numai omul este "capabil să-l cunoască şi să-l
iubească pe Creatorul său" (GS 12, 3); doar el este chemat să
împărtăşească, prin cunoaştere şi iubire, viaţa lui Dumnezeu. Cu această menire
a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale de Om.
Persoana umană fiind înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligenţă şi voinţă,
este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii
veşnice. Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în
chemare omului la comuniune cu Dumnezeu.
Omul există pentru că, fiind creat de Dumnezeu din
iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; omul
nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această
iubire şi nu se încredinţează Creatorului său (GS 19,1).
Omul trăieşte o viaţă pe deplin umană numai dacă
îşi trăieşte în mod liber și deplin relaţia cu Dumnezeu. Nimeni nu este mai om
decât Sfântul, omul unit în chip desăvârșit cu Dumnezeu, omul divinizat,
îndumnezeit, omul care este una cu Dumnezeu.
Dumnezeu mereu în căutarea omului (Vestea cea Bună)
CBC 30. "Să se bucure inimile celor care-l caută pe
Domnul" (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe
Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să cheme pe tot omul să-l caute, ca
să trăiască şi să găsească fericirea.
Dorinţa naturală de fericire este de obârşie divină; Dumnezeu însuși a pus-o în inima omului dorinţa de fericire ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface. Augustin: „Noi toţi vrem să
trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este
nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte să fie pe
deplin formulată. Cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce căutându-te, Dumnezeul meu, caut
viaţa fericită, fă-mă să Te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu
trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din Tine. (CBC 1718).
Așadar, prin această dorință de fericire, Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe
om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu
încetează să le caute. Scopul existenţei
umane, ţelul ultim al actelor umane este a răspunde chemării lui Dumnezeu de a ne face părtași la propria sa fericire. Această chemare se adresează
fiecăruia personal și ne pune în faţa unor
alegeri hotărâtoare cu privire la existența noastră pământească!
Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl
uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă
după idolii săi ori învinovăţeşte Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul
cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte.
Cum îl cheamă Dumnezeu pe om? Din interiorul omului unde
s-a ascuns, din inima omului, din „adâncul ființei lui” (Ier 31,33), unde
persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu. Acolo Dumnezeu însuși a așezat
dorința de absolut, de infinit, de Dumnezeu, care niciodată nu poate fi
extirpată definitiv din om.
CBC 2566-2567 Chiar
şi după ce şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu datorită păcatului, omul rămâne
după chipul Creatorului său şi păstrează dorul după Cel care îl cheamă
la existenţă. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esenţială a
oamenilor.
Astfel, Dumnezeu,
cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se
ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovăţeşte
Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără
încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune și cheamă
întreaga omenire în Biserica Fiului său (CBC 845).
Sf. Părinte Papa Benedict XVI-lea întrebat fiind în
octombrie 2012 despre viitorul creștinismului într-o Europă care și-a uitat
rădăcinile creștine a răspuns că are trei rațiuni pe care se întemeiază
speranța lui într-o primăvară a creștinismului:
„Prima rațiune a speranței mele constă în dorința de
Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu care este atât de adânc întipărită în fiecare
suflet uman încât niciodată nu poate să dispară. Sigur, pentru o anumită
perioadă de timp, Dumnezeu poate fi dat uitării sau dat la o parte, sau se pot
face multe alte lucruri din acestea, dar niciodată Dumnezeu nu va dispare. Este
cert cum spunea Sf. Augustin că noi, oamenii suntem neliniștiți până când nu-l
întâlnim pe Dumnezeu. Această preocupare există și în zilele noastre. Este
speranța că omul, se va pune din nou, și astăzi, pe calea spre Dumnezeu.
A doua rațiune a speranței mele constă în faptul că
Evanghelia lui Isus Cristos, credința în Cristos este pur și simplu adevărată.
Și adevărul nu îmbătrânește. Sigur, și adevărul poate fi dat uitării o vreme,
pentru că s-au găsit altele, poate fi pus la o parte; dar adevărul ca atare nu
dispare. Ideologiile au un anumit timp determinat. Par puternice, irezistibile,
dar după o perioadă determinată se consumă; își pierd forța pentru că le
lipsește adevărul profund. Sunt fragmente de adevăr, dar până la urmă se
termină. În schimb, evanghelia este adevărată, și de aceea nu se termină. De
aceea, în baza acestei rațiuni sunt convins că este o nouă primăvară a
creștinismului.
Al treilea motiv este neliniștea care se vede în
tineretul de astăzi. Tinerii au văzut multe - ofertele ideologiilor și
consumismul- dar percep golul din toate acestea, insuficiența lor. Omul a
fost creat pentru infinit. Tot ce este finit este prea puțin. De aceea
astăzi ei redescoperă frumusețea creștinismului; un creștinism care nu este
ieftin, nici redus, ci radical și profund. Mereu vor fi noi treziri ale
crștinismului pentru că are fundație profundă. Așa este creștinismul. Este
adevărat, și adevărul are întotdeauna un viitor.”
PE SCURT
Năzuinţa spre Dumnezeu înscrisă în inima
omului. Nu există om care să nu caute într-un fel sau altul divinitatea pentru că:
(1) de la El venim, pentru El existăm și
(2) la El ne vom întoarce, - pentru a decide în baza a ceea ce am făcut pe pământ - dacă vom rămâne
veșnic uniți în fericirea Lui sau veșnic despărțiți în iad.
CBC 44. Omul este, prin natură şi prin vocaţie, o fiinţă religioasă.
Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe
deplin umană numai dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu.
- viața fără Dumnezeu nu este deplin umană
CBC 45. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în
care îşi găseşte fericirea: "Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista
mâhnire şi încercare: când va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită" (Sf Augustin, Conf 10, 28, 39).
- adevărata fericire a omului constă în comuniunea/unirea
cu Dumnezeu