Ce căutăm în viață? De ce există în om dorinţa de Dumnezeu?

NĂZUINȚA SPRE DUMNEZEU

(CBC 27-30; GS 19-21)


De ce există în om dorinţa de Dumnezeu? De unde această căutare? Nu putea lumea aceasta sa fie fara Dumnzeu, fara religie, biserici si preoti? Biserica ne învață că năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului; ,omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, singurul în care îşi poate afla fericirea. Omul este prin însăți definiția lui, o ființă religioasă.

Să citim paragrafele catehismului:

27. Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute:

Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemare omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său. (Gaudium et spes 19,1)

28. De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie sunt atât de univresale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă.

Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc, ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu încercând să-l poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem  (Fapte 17, 26-28)

29. Dar această "relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui.

30. "Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul" (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să cheme pe tot omul să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea.
Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, "inimă curată" şi, de asemenea, mărturia celorlalţi care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

În această cateheză vom trata paragrafele 27-28 și prima parte a par. 30. Urmând să ne concentrăm asupra modului de căutare a lui Dumnezeu (30b) în cateheza următoare. Paragraful 29, dedicat problemei necredinței contemporane va fi tratat separat.

CE CĂUTAȚI?

In 1,36-38 În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis:
-          „Ce căutați?” Ei i-au spus:
-          „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învățătorule» – unde locuiești?
Să-i permitem Domnului să ne întrebe: ce căutați în viață?

Viața omului e o continuă căutare frenetică, o rătăcire neîncetată, o dorință inepuizabilă, o căutare a unei semedenii de lucruri și bunuri. Dar ce căutăm? CdA 4: În prezent, această căutare pare să devină o cursă tumultuoasă: de a produce și a consuma, de a deține multe lucruri și de a avea cât multe experiențe, de a căuta mereu noi impresii, plăcere și profitul imediat, totul și repede. Dar mulți au sentimentul că aleargă fără un scop, că se umplu de lucruri care se dovedesc a fi goale de sens. Mulți se plâng de o sărăcire a relațiilor umane: anonimatul, înstrăinarea, întâlnirile superficiale și instrumentalizante, marginalizarea celor mai slabi, conflictul și delincvența. Totul contrastează cu ceea ce pare a fi cea mai adâncă dorință: aceea de fi iubit și de a iubi.
Înțeleptul a descrie foarte bine mentalitatea materialistă dintotdeauna (Înțelepciunea lui Solomon 2,1-11 ):
„Scurtă şi tristă este viaţa noastră,
şi nu se cunoaşte cineva care să se fi întors din locuinţa morţilor.
Căci din întâmplare suntem şi după aceasta vom fi ca şi cum nu am fi fost.
Când se stinge, trupul devine cenuşă de aruncat,
iar duhul se împrăştie ca aerul uşor.
Numele nostru va fi uitat cu timpul
şi nimeni nu-şi va mai aminti de lucrările noastre.
Viaţa noastră va trece ca urma norului
şi ca negura care se împrăştie împinsă de razele soarelui
şi îndepărtată de căldura lui.
Umbră care trece este timpul nostru,
sfârşitul nostru este fără întoarcere,
căci este sigilat şi nimeni nu s-a întors.
Veniţi să ne bucurăm de bunurile timpului prezent
şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii.!
Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme
şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară
Să ne încoronăm cu boboci de trandafir înainte ca ei să se ofilească!
Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre,
peste tot să lăsăm semne ale veseliei noastre,
căci aceasta este partea noastră şi aceasta este moştenirea noastră!
Să-l oprimăm pe dreptul sărac, să n-o cruţăm pe văduvă
şi să nu respectăm cărunteţea îndelungată a celui bătrân!
Puterea noastră să facă legea dreptăţii,
că ce este slab nu este de nici un folos.”

Marile întrebări pe care le purtăm în suflet
CdA 7-8: „Dar oare multele lucruri pe care le căutăm întreaga viață sunt demne de om? N-ar trebui mai degrabă să căutăm adevărul și binele? Nutrim de pildă astăzi o mare stimă pentru științe, pentru că ne pun în posesia puterii de a stăpânii natura și societatea. Dar care este finalitatea pentru care ar trebui să folosim puterea aceasta? E oare rațional să dăm atenție numai lucrurilor care se pot vedea, atinge, calcula și controla experiemental? Nu pierdem astfel din vedere nucleul central al persoanei: încrederea, iubirea, frumusețea, bunătatea, bucuria, tot ceea ce face viața demnă de a fi trăită?
Trebuie să luăm în serios marile întrebări pe care le purtăm fiecare în adâncul sufletului: Cine sunt? De unde vin? Încotro mă îndrept? Realitatea este absurdă sau inteligibilă? Viața este un dar sau un destin orb, un haos? De ce sunt urmărit de această sete pe care nimic, orice aș obține, nu reușesc să mi-o potolesc? Ce așteptări pot avea și ce trebuie să fac cu viața mea? Căci dacă vin din nimic și merg spre nimic, pare nu a fi nimic de urmărit cu speranță și nimic de făcut, decât să mă las dus în derivă. Dacă în schimb vin dintr-o Iubire infinită și merg spre Iubirea infinită, iată cum mi se deschide dinainte o cale, poate dificilă, dar plină de sens.
Cine evită întrebările fundamentale fuge de sine însuși. Cine zice: „Nu-i nimic după moarte”, știe că nu are nici o dovadă și simte poate o angoasă nespusă. Indiferența, scufundarea în plăcerile prezentului (hedonismul) și activismul workoholicului, sunt evadări iresponsabile, nedemne de libertatea umană. Întrebările fundamentale care privesc sensul vieții merită cea mai atentă reflexie. Ar fi o mare prostie să le neglijăm din superficialitate sau indiferență.”
Unde ne duce actualul progres fără precedent al tehnologiei? Am ajuns să ne îngrijorăm de spectrul nemaiauzit până la noi al unei catastrofe ecologice de proporții planetare, ba chiar tresărim la gândul că beția enormei puteri la care s-a ajuns poate sfârși în autodistrugere. Are vreun sens toată această întreprindere istorică a omenirii spre cucerirea planetei și a spațiului, a persoanelor și subconștietului colectiv? Oare nu va sfârși totul în ruină lăsându-ne cu un imens gol, cu o imensă deziluzie? 
Într-adevăr viața umană, fără Dumnezeu, considerată doar din perspectivă pământească, în ansablul ei pare a nu avea nici un sens. Nu are nici fundament, nici scop. Omul e mereu pus pe treabă, zi și noapte, dar nu poate găsi rostul a ceea ce se construiește pe pământ. Generațiile vin și se succedă într-o mișcare interminabilă și deșartă. Ce folos are omul la urmă din tot ce a făcut în viață? Vine, muncește și pleacă, și toate rămân la fel ca înainte. Ce a fost odată mereț se strică și cu timpul dispare. Inutilă pare toată osteneala omenirii de a progresa; civlizațiile, ca oamenii și popoarele, se nasc, cresc, ajung la apogeu, apoi descresc și dispar. Ecleziastul 8,16-17: Când mi-am îndreptat inima ca să cunosc înţelepciunea şi să pătrund care este menirea omului pe pământ, căci nici zi, nici noapte ochii lui nu văd somnul, atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă.
Este de aceea un mare mister cum munca și activitatea umană continuă în ciuda acestei aparente lipse de sens, parcă neatinsă de efemeritatea ei? Mintea umană nu poate lucra fără rost, de aceea chiar dacă nu-l poate întrezări, omul este convins în fond că trebuie să existe un sens al vieții per ansamblu, că realitatea în întregul ei are un sens. Trebuie să existe un motiv pentru care binele e bine și răul trebuie evitat, pentru care există ceva și nu e totul nimic, pentru care merită să trăiești și să te zbați.

Omul în căutarea lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor (Religiile lumii)
CBC 28. De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.).
La marile întrebări ale vieții oamenii au căutat răspunsuri în religii. Întreaga istorie, obiceiurile și tradițiile sunt pătrunse și alimentate de sensul religios. Plutarh scria: Dacă ai merge în jurul lumii, ai putea găsi orașe fără ziduri de apărare, care nu au auzit de scriere, care nu au regi, case și bogății, nu folosesc monede, nu cunosc teatrele și stadioanle; dar nimeni nu a văzut și nici nu v-a vedea vreodată un oraș fără temple și fără divinitate ». Oamenii sunt în mod spontan religioși, înclinând natural să recunoască dincolo de lucrurile văzute, profane, o putere străveche, ascunsă, sau o divinitate supremă, binevoitoare care poate răspunde nevoii omului de ocrotire și supraviețuire. Această putere ascunsă a fost reprezentată - de umanitatea alienată de Dumnezeu din cauza păcatului -, sub diverse forme: fie ca o energie impersonală, fie ca o multitudine de zei și spirite, fie ca o Ființă supremă. Diferite concepții despre divinitate au dus la apariția diverselor religii.
Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea, "încă în umbre şi chipuri", a Dumnezeului necunoscut dar apropiat "deoarece El dăruieşte tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4)". Biserica socoteşte "tot ceea ce este bun şi adevărat" în diferitele religii "drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă".
Comportamentul religios al oamenilor a căzut însă pradă erorilor. LG 16: Foarte adesea, oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului, sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, s-au expus la disperarea absolută.

Dar, în ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, religiile lumii arată că omul este o fiinţă religioasă. Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc, ieşit dintr-unul singur, aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-l caute pe Dumnezeu încercând să-l poată cumva atinge şi afla, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem.

Fapte 17, 26-28: El a făcut dintr-unul singur tot neamul omenesc care să locuiască pe toată suprafața pământului, i-a fixat timpuri determinate și hotare între care să locuiască pentru a-l căuta pe Dumnezeu, fie și numai bâjbâind, și să-l găsească, deși nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în el trăim, ne mișcăm și suntem, cum au spus și unii dintre poeții voștri: «Căci suntem și noi din neamul lui».


Originea și menirea omului
GS 12 De-a lungul istoriei omul a formulat și formulează despre sine multe păreri, diverse și chiar contrare, fie exaltându-se ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare și sfârșind astfel în dubiu și în angoasă. Profund conștientă de aceste dificultăți, Biserica, instruită de Dumnezeu, le poate da un răspuns care definește adevărata condiție a omului, îi explică slăbiciunile și, în același timp, îi oferă posibilitatea de a-și recunoaște cu dreptate demnitatea și chemarea.
Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului [Cf. Gen 1,26 Să facem pe om ... să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate reptilele care se târăsc pe pământ!; Înț 2,23 Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricăciune, și l-a făcut chip al eternității proprii], pentru a le stăpâni și a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu.
Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului [Cf. Gen 1,26 Să facem pe om ... să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate reptilele care se târăsc pe pământ! 
Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricăciune, și l-a făcut chip al eternității proprii], pentru a le stăpâni și a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu. (Înț 2,23)
Domnul l-a creat pe om din pământ
și iarăși l-a făcut să se întoarcă în el.
Le-a dat [oamenilor] zile numărate și u timp,
le-a dat putere asupra celor care sunt pe [pământ].
Asemenea Lui însuși i-a îmbrăcat cu putere
și i-a făcut după chipul lui. A pus teamă de el în toată făptura,
ca să stăpânească peste animale și păsări.
Le-a dat folosirea celor cinci lucrări ale Domnului,
împărțind, le-a dăruit pe a șasea – mintea –
și pe a șaptea – cuvântul – ca interpret al lucrărilor sale.
Le-a dat voință, limbă și ochi, urechi și inimă pentru a cugeta.
I-a umplut de cunoașterea înțelegerii și le-a arătat cele bune și cele rele.
A pus teama de el în inimile lor, ca să le arate măreția faptelor sale.
Și le-a dat să se laude cu minunile lui de-a lungul veacurilor.
Vor lăuda numele său cel sfânt, ca să povestească mărețiile faptelor lui. (Sir 17,1-10)

Ce este omul de îți amintești de el,
sau fiul omului de îi porți de grijă?
L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii,
cu mărire și cu cinste l-ai încununat și
l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor tale.
Toate le-ai așezat sub picioarele lui” (Ps 8,5-7).

Omul deţine un loc unic în creaţie, pentru că dintre toate creaturile văzute, numai omul este "capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său" (GS 12, 3); doar el este chemat să împărtăşească, prin cunoaştere şi iubire, viaţa lui Dumnezeu. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale de Om. Persoana umană fiind înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligenţă şi voinţă, este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemare omului la comuniune cu Dumnezeu.
Omul există pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; omul nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său (GS 19,1). Omul trăieşte o viaţă pe deplin umană numai dacă îşi trăieşte în mod liber și deplin relaţia cu Dumnezeu. Nimeni nu este mai om decât Sfântul, omul unit în chip desăvârșit cu Dumnezeu, omul divinizat, îndumnezeit, omul care este una cu Dumnezeu.

Dumnezeu mereu în căutarea omului (Vestea cea Bună)
CBC 30. "Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul" (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să cheme pe tot omul să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea.
Dorinţa naturală de fericire este de obârşie divină; Dumnezeu însuși a pus-o în inima omului dorinţa de fericire ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface. Augustin: „Noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte să fie pe deplin formulată. Cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce căutându-te, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită, fă-mă să Te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din Tine. (CBC 1718). Așadar, prin această dorință de fericire, Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute. Scopul existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane este a răspunde chemării lui Dumnezeu de a ne face părtași la propria sa fericire. Această chemare se adresează fiecăruia personal și ne pune în faţa unor alegeri hotărâtoare cu privire la existența noastră pământească!
 Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovăţeşte Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte.
Cum îl cheamă Dumnezeu pe om? Din interiorul omului unde s-a ascuns, din inima omului, din „adâncul ființei lui” (Ier 31,33), unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu. Acolo Dumnezeu însuși a așezat dorința de absolut, de infinit, de Dumnezeu, care niciodată nu poate fi extirpată definitiv din om.
CBC 2566-2567 Chiar şi după ce şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu datorită păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său şi păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existenţă. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esenţială a oamenilor.
Astfel, Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Faţa lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovăţeşte Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune și cheamă întreaga omenire în Biserica Fiului său (CBC 845).

Sf. Părinte Papa Benedict XVI-lea întrebat fiind în octombrie 2012 despre viitorul creștinismului într-o Europă care și-a uitat rădăcinile creștine a răspuns că are trei rațiuni pe care se întemeiază speranța lui într-o primăvară a creștinismului:
„Prima rațiune a speranței mele constă în dorința de Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu care este atât de adânc întipărită în fiecare suflet uman încât niciodată nu poate să dispară. Sigur, pentru o anumită perioadă de timp, Dumnezeu poate fi dat uitării sau dat la o parte, sau se pot face multe alte lucruri din acestea, dar niciodată Dumnezeu nu va dispare. Este cert cum spunea Sf. Augustin că noi, oamenii suntem neliniștiți până când nu-l întâlnim pe Dumnezeu. Această preocupare există și în zilele noastre. Este speranța că omul, se va pune din nou, și astăzi, pe calea spre Dumnezeu.
A doua rațiune a speranței mele constă în faptul că Evanghelia lui Isus Cristos, credința în Cristos este pur și simplu adevărată. Și adevărul nu îmbătrânește. Sigur, și adevărul poate fi dat uitării o vreme, pentru că s-au găsit altele, poate fi pus la o parte; dar adevărul ca atare nu dispare. Ideologiile au un anumit timp determinat. Par puternice, irezistibile, dar după o perioadă determinată se consumă; își pierd forța pentru că le lipsește adevărul profund. Sunt fragmente de adevăr, dar până la urmă se termină. În schimb, evanghelia este adevărată, și de aceea nu se termină. De aceea, în baza acestei rațiuni sunt convins că este o nouă primăvară a creștinismului.
Al treilea motiv este neliniștea care se vede în tineretul de astăzi. Tinerii au văzut multe - ofertele ideologiilor și consumismul- dar percep golul din toate acestea, insuficiența lor. Omul a fost creat pentru infinit. Tot ce este finit este prea puțin. De aceea astăzi ei redescoperă frumusețea creștinismului; un creștinism care nu este ieftin, nici redus, ci radical și profund. Mereu vor fi noi treziri ale crștinismului pentru că are fundație profundă. Așa este creștinismul. Este adevărat, și adevărul are întotdeauna un viitor.” 


PE SCURT

Năzuinţa spre Dumnezeu înscrisă în inima omului.  Nu există om care să nu caute într-un fel sau altul divinitatea pentru că:
(1) de la El venim, pentru El existăm și
(2) la El ne vom întoarce, - pentru a decide în baza a ceea ce am făcut pe pământ - dacă vom rămâne veșnic uniți în fericirea Lui sau veșnic despărțiți în iad.

CBC 44. Omul este, prin natură şi prin vocaţie, o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană numai dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu.
- viața fără Dumnezeu nu este deplin umană

CBC 45. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care îşi găseşte fericirea: "Când voi fi întreg în tine, nu va mai exista mâhnire şi încercare: când va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită" (Sf Augustin, Conf 10, 28, 39).
- adevărata fericire a omului constă în comuniunea/unirea cu Dumnezeu