Despre necesitatea învățăturii creștine în vremurile noastre (1583)
Mai multe persoane virtuoase mi-au cerut de mai multe ori, Ilustrisime și Reverendisime Domn, să scriu un Catehism în care să prezint articolele sfintei noastre credințe catolice, alături de tot ceea ce conține doctrina creștină pe care tot credinciosul creștin este obligat să o știe. Dar văzând că alții cu o capacitate superioară și-au asumat această sarcină, am consierat că nu ar fi bine să-mi consum timpul scriind ceea ce a fost atât de bine scris deja de alții. Mi s-a părut a fi suficient să adaug Catehismelor doar o introducere - detaliată - pentru a se înțelege mai bine și pentru a putea simți cu mai multă afectivitate principalele mistere ale credinței noastre, care sunt opera Creației lumii și a Răscumpărării neamului omenesc, și care ocupă cea mai mare parte a Catehismului, întru cât sunt fundamentul întregii doctrine creștine. (...)
Și chiar dacă învățătura creștină este necesară tot timpul - căci ne poruncește apostolul Petru să fim pregătiți să dăm socoteală de credința pe care o profesăm -, pare a fi mai necesară ca oricând în acest timp în care credința catolică și corăbioara Sfântului Petru a pătimit atâtea furtuni, că le-a aflat deja lumea întreagă și le deplânge. Și chiar dacă aceste regate ale Spaniei, prin mila lui Dumnezeu (...) sunt păstrate curate și limpezi de această ciumă (și așa sperăm să rămână) totuși întru cât sunetul ereziilor care se mișcă cu rapiditate, nu poate să nu ajungă la urechile noastre, nu va fi nepotrivit să clarificăm și să confirmăm sufletele credincioșilor în această sfântă credință, prezentându-i excelența, frumusețea, utilitatea și armonia preasuavă pe care o posedă, pentru ca prin acest mijloc credincioșii poată fi mai fermi și constanți în mărturisirea credinței și să se bucure de acel rod minunat la care Apostolul vrea să fim părtași, când zice că Dumnezeu dorește să dea sufletelor noastre acea pace și bucurie spirituală, care vin crezând misterele credinței, și așa să crească în noi (cum zice el) speranța gloriei și puterea Spiritului Sfânt.
Dar întru cât această scriere - care prezintă adevărul - este și o condamnare a falsităților și erorilor ereticilor, nu vom face aici pomenirea lor, pentru că nu se cuvine să tulburăm poporul comun cu aceste amăgiri, căci mai departe de căderea în acestea va fi cel care nici nu are știre despre ele. Nu este nicidecum intenția mea aici să probez misterele credinței prin rațiuni omenești, pentru că fermitatea lor nu se întemeiază pe aceste rațiuni ci pe lumina credinței, prin care Spiritul Sfânt înclină și mișcă intelectul nostru spre a considera certe și infailibile articolele credinței, fiind revelate de către însuși Adevărul prim, care nu poate nici amăgi, nici să se amăgească.
Esența protestantismului
Va servi această învățătură (printre altele) la extirparea uneia dintre cele mai mari amăgiri dintre cele care circulă cu rapiditate acum în lume. Eroare care este cu atât mai mare cu cât se acoperă pe sine mai mult în culoarea și sub mantia adevărului. E obișnuința de altfel, a celor care vor dă dea cuiva să bea otravă, să o amestece într-o licoare gustoasă, ca să fie băută cu mai mică suspiciune. (...) În același mod, ereticii vremurilor noastre (ca niște oameni mânați de același spirit al falsității) au dat să se bea otrava erorilor lor amestecată cu unul dintre cele mai înalte adevăruri și mistere pe care le profesează Religia creștină. Pentru că știm cu toții că dintre toate operele lucrate în această lume de dumnezeiasca Bunătate și Înțelepciune, cea mai înaltă, cea mai divină, cea mai salutabilă, cea mai suavă și admirabilă, și cea care ne dă cele mai clare informații despre bunătatea inefabilă și despre milostivirea Domnului Dumnezeului nostru, și cea care ne mângâie cel mai mult sufletele și le provoacă spre a-l iubi și a ne pune în El toată încrederea, este lucrarea Întrupării și Patimii Fiului Său Unul-Născut. De aceea, cum această temă este una foarte plăcută inimii omenești, s-au pus ei pe treabă ca să o accentueze și să o amplifice, acuzându-i pe catolici că nu știu să estimeze această binefacere dumnezeiască: și apoi, încântă cu momeala acestui preparat atât de fin, inimile ascultătorilor lor, făcându-i să creadă că e suficientă satisfacția și penitența făcută de Cristos pentru păcatele lumii, fără a mai fi necesară a noastră. Astfel, punând drept fundament acel mare adevăr, au purces la a filosofa atât de rău, încât din ceva din care trebuiau să extragă motivele unei iubiri mai mari față de Răscumpărătorul nostru, dorințe mai aprinse de a-i imita prea adânca smerenie și preadesăvârșita obediență și răbdarea niciodată învinsă a Mântuitorului, alături de toate celelalte virtuți care strălucesc în sfânta Sa Patimă, au găsit argument ca să trăiască după plăcerea lor și a se scuti de toată munca faptelor bune și a penitenței. Această înșelăciune nu este acum nouă, ci e una foarte antică și foarte utilizată, pentru că aceasta este falsa consolare cu care-și asigură conștiința oamenii care se lasă pradă răutății în viciile lor, încrezându-se în meritele și în Patima lui Cristos și în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, făcând astfel din medicament otravă, extrăgând tenebre din lumină și găsindu-și motive de a păcătui tocmai în ceea ce ar fi trebuit să le fie mijloc de a urâ păcatul.
Așadar contra acestei otrăvi venită atât de la eretici cât și de la creștinii răi, va servi drept antidot o secțiune din această scriere, în care vom declara cât de înalt simt catolicii despre acest suveran mister al Răscumpărării noastre, și cât preamăresc și elogiază această suverană binefacere. Dar nu vom filosofa atât de rău ca și ei, utilizând drept argument bănătatea dumnezeiască pentru a justifica răutatea noastră, făcând motiv de păcătuire ceea ce Dumnezeu a făcut pentru a distruge păcatul, profitând de chinurile și de durerile lui Cristos pentru a ne deda plăcerilor și favorurilor carnale, după ce El și-a răstignit propria carne, nu numai pentru vindecarea noastră, ci de asemenea pentru exemplul nostru, după cu zice Sf. Petru (1Petru 2).
Și întru cât va servi această doctrină declarării și confirmării principalelor articole și mistere ale sfintei noastre credințe, de drept se cuvenea a se dedica persoanei V.S. Ilustrisime (chiar dacă nu ar fi existat alte rațiuni care să o facă necesară) căci este pusă sub însărcrinarea Voastră prin dispensă divină ocrotirea și apărarea credinței; prin aceasta sperăm ca Domnul să vă păstreze în sinceritatea și puritatea în care ați perseverat până acum. Pentru că meritele și virtuțile care v-au ridicat pe V.S. la acest prea înalt titlu și demnitate în aceste regate ale Spaniei, vor lucra chiar ele pentru ca prin zelul și grija Voastră religioasă, columna credinței să persevereze totdeauna în fermitatea ei. (...)
Venerabilul Luis de Granada,
Introducere în Simbolul Credinței, pag.6-10
Dedicația cărții, Către Don Gaspar de Quiroga Arhiepiscop de Toledo
Introducere în Simbolul Credinței, pag.6-10
Dedicația cărții, Către Don Gaspar de Quiroga Arhiepiscop de Toledo