Cunoașterea Celui fără de Nume

CATEHEZA 11

LIMITELE CUNOAȘTERII DE DUMNEZEU ȘI DEPĂȘIREA LOR
CBC 39-34

În catehezele precedente am văzut că Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat, Creatorul şi Domnul nostru, poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti [Cf. Cc Vatican I: DS 3026].
     Acum se cuvine să ne întrebăm, împreună cu Catehismul, în ce măsură îl putem cunoaște pe Dumnezeu? Se potrivesc lui Dumnezeu conceptele noastre derivate din experiența lumii perceptibile? Putem vorbi despre el - descriindu-l în astfel de concepte/nume, sau mai bine să tăcem, ca să nu ne creăm un fals dumnezeu, un idol, după chipurile propriei noastre imaginații limitate? Cum este adevăratul Dumnezeu despre care știm cu certitudine că există, cum este Cauza Primă, Necauzată? Putem exprima ceva despre Arhitectul universului, sau trebuie să ne limităm la afirmarea existenței Lui de dincolo de lumea aceasta perisabilă?



Compendiul Catehismului la par.5 răspundem afirmativ: Se poate vorbi despre Dumnezeu! O putem face plecând de la însușirile omului şi ale celorlalte creaturi, care sunt o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu. Dar creștinismul nu este raționalism. Rațiunea umană este limitată, iar limitatul nu poate cuprinde infinitul. De aceea, continuă Compendiul limbajul nostru trebuie purificat încontinuu de ceea ce are imaginar şi imperfect, ştiind bine că nu se va putea exprima niciodată în mod deplin misterul infinit al lui Dumnezeu.
     În Crezul Poporului lui Dumnezeu, Sf.Părinte Papa Paul al VI-lea începe discursul despre Dumnezeu astfel: „Noi credem că acest unic Dumnezeu este absolut unu în esența Sa infinit de sfântă, ca de altfel în toate desăvârșirile sale: atotputernicia Sa, știința sa infinită, providența Sa, voința Sa și în iubirea Sa. El este Cel ce există, așa cum El însuși i-a revelat lui Moise (Ex 3,14); El este iubire, așa cum ne învață Sf. Ioan (1In 4,8), astfel încât aceste două Nume: Existență/Ființă și Iubire, exprimă inefabil însăși realitatea dumnezeiască a Celui care a voit să ni se facă cunoscut, și care locuind într-o lumină inaccesibilă (1Tim 6,16) este în Sine Însuși mai presus de orice nume, mai presus de toate câte sunt și de orice inteligență creată. Numai Dumnezeu singur ne poate da cunoașterea dreaptă și deplină despre El Însuși, revelându-se ca Tată, Fiu și Spirit Sfânt, la a cărui viață dumnezeiască suntem chemați prin harul său să participăm, pe acest pământ în obscuritatea credinței, iar dincolo de moarte, în lumina perpetuă, în viața veșnică.
    Unii ar vrea să nu se mai spună nimic despre Dumnezeu, pentru că ar fi doar un Mister insondabil, care nu se poate autorevela sau oamenii nu l-ar înțelege chiar dacă ar face-o (deiștii). Alții ar vrea să spună mai mult decât știu cu adevărat, pentru că fiind creați după Chipul său, rațiunea umană ar fi în așa fel înrudită și contopită cu cea divină încât îl poate sesiza în chip intim, subconștient (panteiștii, imanentiștii moderni). Creștinul însă trebuie să-și asume întotdeauna atitudinea biblică față de posibilitatea exprimării lui Dumnezeu: a spune ceea ce se poate spune și a păstra o tăcere contemplativă față de misterul care nu se poate exprima. Dacă Spiritul Sfânt a hotărât să se exprime în anumiți termeni omenești -limitați (ca Existență, Iubire, Lumină, etc) - despre Natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu, deși acești termeni nu epuizează descrierea Naturii Divine, sunt totuși termenii pe care Dumnezeu vrea să îi folosim aici pe pământ atunci când vorbim cu El, sau când vorbim oamenilor despre El, altfel nici rugăciunea nici propovăduirea Evangheliei nu ar mai fi posibile.
    Sf.Ioan Damaschin - Doctor al Bisericii, în Dogmatica, text devenit paradigmatic pentru discursul despre limitele limbajului teologic, scrie (Partea I, cap.I-IV): „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul, Unul Născut, acela l-a făcut cunoscut (In 1,18). Prin urmare Dumnezeirea este inefabilă și incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul și nici pe Fiul afară de Tatăl. (Mat 11,27). Nimeni nu a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia El i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapământești, adică chiar dintre Heruvimi și Serafimi.
    Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat în completă neștiință, deoarece cunoașterea existenței lui Dumnezeu este însămânțată de El în chip firesc în toți oamenii. Pe lângă aceasta, însăși creația, conservarea și guvernarea acesteia vestesc măreția firii dumnezeiești. ” (Rom 1,20).
Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut atât cât ne este cu putință să-l înțelegem... și s-a îngrijit dinainte de folosul fiecăruia, descoperindu-ne să cunoaștem numai ceea ce ne este de folos și trecând sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm.
     Cel care vrea să audă sau să vorbească despre Dumnezeu trebuie să știe în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu cât și cele cu privire la doctrina Întrupării, nu sunt toate inexprimabile și nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Nu e același lucru cognoscibilul și exprimabilul, după cum altceva este vorbirea și altceva cunoașterea. De aceea nu pot fi exprimate cu claritate multe dintre acelea care se înțeleg în mod obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliți să exprimăm lucrurile care sunt mai presus de noi în felul nostru pământesc de a vorbi; așa spunem de pildă că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare și cele asemenea.
     Noi cunoaștem și mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârșit, veșnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircuscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpânitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și judecător... Însă ceea ce este ființa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate ... nu cunoaștem și nici nu putem spune.
Așadar nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu, și în general, să înțelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeiești în Vechiul și Noul Testament. (...) Că există Dumnezeu este evident, Ființa și Natura lui însă este cu totul incomprehensibilă ș incognoscibilă. Este evident, de pildă că Dumnezeu este necorporal, căci cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă, impalpabil, nevăzut, simplu și necompus? Dar nici aceasta nu este ceva care explică ființa Lui, după cum nu o explică nici faptul că este nenăscut, fără de început, neschimbător, incoruptibil și toate câte se spun despre Dumnezeu sau în legătură cu Dumnezeu. Căci acestea nu indică ce este ființa lui Dumnezeu, ci ceea ce nu este. Cel ce voiește să definiească ființa cuiva trebuie să spună ce este ființa aceluia, nu ceea ce nu este. Cu privire la Dumnezeu, însă, este cu neputință să spunem ce este ființa Sa.
     [Apofatismul] De aceea este mai potrivit să vorbim despre ființa lui Dumnezeu făcând abstracție de toate existențele, căci Dumnezeu nu face parte dintre existențe. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există, ci că El este mai presus de toate existențele și mai presus de însăși (conceptul nostru de) existență. Căci dacă ceea ce cunoaștem sunt existențele, atunci ceea ce este mai presus de de cunoaștere va fi negreșit mai presus de existență. Și invers, ceea ce este mai presus de existență, va fi mai presus de cunoaștere.
     În concluzie, Dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Și numai aceasta putem înțelege cu privire la ființa Sa, și anume nemărginirea și incomprehensibilitatea. Iar toate câte le spunem la modul afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică natura Lui, ci cele [ce sunt] în legătură cu natura lui. Chiar dacă vom spune, așadar, că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înțelept, sau orice altceva, nu indicăm natura lui Dumnezeu, ci  pe acelea în legătură cu natura Lui.

Biserica învață așadar că nu este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu și de aceea are nevoie de ajutor de sus (CCBC 4). În cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu lumina raţiunii, omul întâmpină multe dificultăţi. Nu poate intra singur în intimitatea misterului divin. De aceea, Dumnezeu a vrut să-l lumineze prin revelaţie cu privire la adevărurile ce depăşesc înţelegerea umană, precum şi cu privire la adevărurile religioase şi morale, care, deşi sunt în sine accesibile raţiunii umane. Astfel că acum pot să fie cunoscute de către toţi fără dificultăţi, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare. CBC 37-38 (conf. DS 3876; cf. Cc. Vatican I: DS 3005; DV 6; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 1)

Biserica susține capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, și astfel îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii.

În același timp Biserica recunoaște limitele cunoașterii de Dumnezeu
     Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi... Putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile făpturilor sale, contemplându-i măreția prin analogie cu frumusețea lor (Înţ 13, 5), dar fiind mereu conștienți că Dumnezeu transcende orice făptură. Și că trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns”[Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Anafora] cu reprezentările noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. Între Creator şi creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari”[Cc. Lateran IV: DS 806] şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El” [Sf. Toma Aq. S. Gent. 1, 30].
     Rațiunea umană îl atinge pe Dumnezeu în manieră indirectă și inadecvată; nu-l înțelege, doar îl indică; îl cunoaște ca Mister. ... Modul nostru de reprezentare, conceptele noastre nu sunt niciodată potrivite exprimării lui Dumnezeu, nici cele concrete (foc, lumină), nici cele abstracte. Îl putem cunoaște doar indirect și limitat, discursul nostru teologic rămâne o gângăvire la limita tăcerii, un preludiu al adorației. (vz. Catechismo degli Adulti, 34)
     Potrivit Sf. Bonaventura sufletul uman este dotat cu o triplă privire: una se adresează lucrurilor corporale exterioare, una este orientată spre interiorul său și a treia se uită deasupra de sine. Din prima se v-a naște știința/tehnologia, din a doua filosofia iar a treia duce la liniștea contemplativă. Privind cu aceste trei vederi, discursul despre Dumnezeu are trei moduri: unul apelează la analogia cu lucrurile concrete, sensibile (teologia simbolică), a doua la principiile metafizicii (teologia propriu-zisă), iar a treia având mereu o vie conștiință a inadecvării propriului mod de cunoaștere, și refuzând să insiste pe propriile concepte și cunoștințe, se bucură de Dumnezeu și i se închină dincolo de orice înțelegere (teologia mistică, apofatică).
     Există așadar mai multe tipuri de cunoaștere decât este obișnuită lumea de astăzi să utilizeze. Fiecare epocă a accentuat un anumit tip de cunoaştere, fapt ce a creat o civilizaţie cu nuanţă proprie: cunoaşterea raţională (clasicismul grec), cunoaşterea religioasă (civilizaţia creştină), cunoaşterea ultra-raţională (raţionalismul modern), cunoaşterea matematică şi tehnologia (secXX-XXI), nici o cunoaştere, întoarcerea la “natura promordială” și șamanism, împotriva tehnologiei şi a revoluţiei industriale (ecologismul). Ştiinţele empirice şi matematice deşi au încercat o vreme să-şi fie autosuficiente şi să-şi impună metodele, nu sunt singurele tipuri de cunoaştere, nu sunt atotcuprinzătoare, ci limitate la lumea sensibilă şi exterioară omului, la aspectul obiectual. Nu au acces la lumea interioară, subiectivă. Mai există și alte moduri de cunoaştere care nu intră în competiţie cu ştiinţa pozitivistă întru cât au alte scopuri şi alte domenii de cercetare, alte surse de informaţie. Există mai multă realitate decât poate contempla ştiinţa sau manipula tehnologia. Omul are acces prin mintea sa la o cunoaștere experiementală a lui Dumnezeu, dincolo de simțuri și de concepte.
     Cum se explică absența cunoașterii suprasensibile în lumea contemporană? Cum se explică faptul că marii filosofi ai modernității au imaginat un aparat cognitiv incapabil să cunoască sfera cea mai înaltă a realității, lumea de dincolo de noi? Același Sf. Bonaventura explică: Firea originară a omului a fost creată capabilă de liniștea contemplativă. Dar s-a întors de la lumina cea adevărată spre binele schimbător și s-a înjosit pe sine prin păcatul strămoșesc care i-a infectat firea umană cu în două feluri: mintea cu ignoranța, și trupul cu concupiscența. Omul astfel orbit și slăbit șade în întuneric și nu mai reușește să vadă lumina cerească dacă nu vine harul să-l ajute dăruindu-i dreptatea pentru a contracara concupiscența și știința împreună cu înțelepciunea pentru a-i alunga ignoranța.
     Părinții Capadocieni au folosit imaginea lui Moise urcând Muntele Sinai pentru a exprima metoda cea mai potrivită de a ne apropia de cunoașterea de Dumnezeu. În Viața lui Moise, Sf. Grigore de Nyssa prezintă suișul profetului spre întunericul incognoscibilității drept cale preferabilă celei dintâi întâlniri a acestuia cu Dumnezeu când i s-a arătat în rugul aprins. Mai întâi este cunoașterea prin afirmații (studiul biblic, teologic, cateheze, predici etc), apoi vine cea prin negații pentru a o completa, pregătind sufletul pentru unirea prin har cu Dumnezeu (reculegere, tăcere, acte de iubire). Mai întâi Moise L-a văzut în lumină, acum el intră în întuneric, lăsând în urmă tot ce putea fi văzut ori cunoscut... căci Dumnezeu se găsește acolo unde cunoștințele noastre nu pot ajunge. Iar Sf. Grigore de Nazianz descrie experiența profetului astfel: „Înaintam spre a cunoaște pe Dumnezeu. Iată de ce m-am despărțit de materie și de tot ceea ce este trupesc; m-am adunat în mine însumi, atât cât am putut și am urcat spre vârful muntelui. Dar când am deschis ochii, abia am putut să-l văd din spate și încă fiind acoperit în piatră, adincă în umanitatea Cuvântului întrupat pentru mântuirea noastră. Nu am putut contempla firea cea dintâi și preacurată, care nu poate fi cunoscută decât de ea înseși, adică de Treimea cea sfântă. Căci nu pot să privesc ceea ce se află ascuns în spatele primului văl, tinuit de heruvimi, ci doar cea ce se coboară înspre noi - măreția dumnezeiască ce se face văzută în făpturi” (Comm la Cântarea Cântărilor). Moise a văzut gloria lui Dumnezeu și s-a prosternat dinaintea lui și l-a adorat. Prin atitudinea de depășire a conceptelor abstracte despre Dumnezeu speculația cedează treptat locul contemplației; numele dumnezeiești devin trepte care servesc drept sprijin contemplației, idei care să ne îndrume în vedea contemplării Celui ce întrece orice înțelegere. Sf. Grigore de Nazianz: Tu ai toate Numele, și cum Te voi numi pe Tine, singurul pe care nimeni nu-L poate numi?” „Nu există decât un singur Nume pentru a exprima natura divină - uimirea care ne cuprinde când ne gândim la Dumnezeu.” (Sf. Grigore de Nyssa). Ca să-l cunoști pe Dumnezeu trebuie să te apropii de El, să urmezi calea unirii cu Dumnezeu.
     Această unire - spune Ven. Luis de Granada - se face prin unirea minții și voinței noastre cu Dumnezeu prin reflexie și iubire. Patru sunt principalele trepte pe care urcă sfinții la Dumnezeu: lectura de cărți sfinte (Confesiunile Sf.Augustin, Stimulul iubirii de Sf.Bonaventura, etc); meditarea la binefacerile și atributele dumnezeirii; rugăciunea de cerere a iubirii; contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu - care este prorpiu-zis stidiuk adevăratei înțelepciuni și teologia mistică; aceasta nu se deprinde citind, nici dezbătând, ci rugându-te și ridicându-te cu iubire curată la Dumnezeu pentru ca gustând și experimentând bunătatea, suavittea și noblețea Sa să cunoști din expriență cine este Dumnezeu, întru cât te-ai împărtășit din binefacerile lui. Aceasta este calea pentru dobândirea adevăratei înțelepciuni: a conversa neîncetat cu Dumnezeu, zi și noapte. ... Așadar dacă vrea cineva să fie ucenicul acestei înțelepciuni cerești să-și fabrice înlăuntrul său un oratoriu în cae să stea neîncetat recules, adică într-o astfel de stare interioară încât să meargă mereu în prezența lui Dumnezeu, și așa să-și facă treburile încât mereu să i se pară că este prezent Dumnezeu dinaintea lui și niciodată să nu piardă cu totul această stare reculeasă, nici evlavia/zelul pentru Dumnezeu care din aceasta purcede. Să-și spună adesea: Dumnezeu este aici, Dumnezeu mă vede, viu este Domnul Dumnezeu dinaintea căruia stau!


RUGĂCIUNE

Domnul ne cheamă:
„Voi, toți, cei însetați, veniți la apă, chiar și cel care nu are argint!
Veniți, cumpărați și mâncați! Veniți și cumpărați vin și lapte, dar fără argint și fără plată!
Căutați-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemați-l cât timp este aproape!
Să-și părăsească nelegiuitul calea sa și păcătosul, gândurile sale!
Să se întoarcă la Domnul și el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare.
Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile mele
– așa vorbește Domnul.
Cât de înălțate sunt cerurile față de pământ, la fel de înălțate sunt căile mele față de căile voastre și gândurile mele față de gândurile voastre.” (Isaia 55,1.6-9)



Doamne, iată am venit. Aici se aşează dinaintea mâinii preaînţeleptului maestru o masă de lut şi un trunchi de copac noduros proaspăt tăiat din arbore: fă din el, preamilostive Tată, lucrul pentru care l-ai creat. M-ai făcut ca să te iubesc,dă-mi să pot face lucrul acesta pentru care m-ai creat . Eu nu merit să te iubesc, dar tu meriţi să fi iubit, şi de aceea nu îndrăznesc să-ţi cer să mă iubeşti, ci să-mi dai permisiunea ca să îndrăznesc eu să te iubesc. Nu fugi, Doamne, nu fugi! Lasă-te iubit de făpturile tale, iubire nemărginită!
     O bucurie şi linişte, veselia şi plăcerea mea, lărgeşte inima mea în iubire Ta, ca să ştie toate puterile mele şi toate simţurile mele cât de dulce lucru este să se întoarcă cu totul la Tine şi să se scunfude sub valurile iubirii Tale.
    Tu eşti Dumnezeul meu, viaţa mea, unica mea nădejde, marea mea îndurare şi fericita mea încântare! Atotvrednic de iubit! Atotdulce! Atotplăcut! Preasfintânt Tată! Premilostiv Fiu! Preaiubitor Spirit Sfânt! Preaiubite tată, abia aștept să fiu cu totul al Tău şi Tu cu totul al meu? O, de-ar veni mai repede ziua aceea! Crezi că o voi vedea? Ce lungă întârziere! Ce dureroasă amânare! Grăbeşte-Te, bune Isuse, vino Doamne, grăbeşte-Te și nu întârzia aleargă, Iubitul meu, cu sprinteneala cerbului ce saltă peste munţii Betelului!
    Oh, Dumnezeul meu, Mirele sufletului meu, odihna vieţii mele, lumina ochilor mei, mângâierea suferinţelor mele, paradisul inimii mele, centrul sufletului meu, arvuna gloriei mele, însoţitorul peregrinării mele, bucuria exilului meu, medicamentul rănilor mele, biciul milostiv al păcatelor mele, învăţătorul necunoaşterii mele, călăuza paşilor mei, cuibul odihnei sufletului meu, poartă de scăpare, oglindă de privit, toiag de sprijin, piatră de temelie, şi comoară preascumpă de laudă!
     Cum aș putea să mai uit Doamne vreodată de Tine? Nu mă voi odihni Doamne, Preasfântă Treime, nu voi da somn ochilor mei nici odihnă zilelor vieţii mele până nu voi găsi în inima mea această iubire față de Tine, până nu voi găsi loc în inima mea pentru Domnul meu şi locuinţă pentru Dumnezeul cel viu, care trăieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin. (Ven. Luis de Granada, Memorial de la Vida Cristiana)

Pr. Valentin Danciu