Noi, oamenii moderni, și Catehismul

Cateheza 04

NOI, OAMENII MODERNI, ȘI CATEHISMUL

DESTINATARII CATEHISMULUI ȘI ADAPTĂRILE NECESARE
CBC 12, 18-24



CBC 12. Acest catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini.
     În primul rând acest text este destinat clerului, autorităților însărcinate cu pregătirea unei cateheze adaptate diferitelor culturi, situații și categorii de persoane. Dar este de folos și tuturor credincioșilor.

Catehismul și noi
Avem noi nevoie de lecții de creștinism? La vârsta noastră? După atâta practică religioasă, saramentală? Bine, poate avem, dar chiar lecții, ca la școală? Ce-i cu limbajul acesta învechit și greoi? De ce nu-l înțelegem? De ce parcă formarea aceasta catehetică, didactică, nu se încadrează parcă în obișnuitul experienței noastre religioase? Care este cauza acestei rețineri pe care o resimțim în fața catehezei?

Am vorbit într-o altă întâlnire despre necesitatea unei formări cu accent pus pe doctrină, necesitate care astăzi - într-o lume a imaginilor și a senzaționalului, care citește rar și studiază mai deloc,- este tot mai puțin resimțită și înțeleasă. Promotorii culturii senzației și emoției - când pătrund în Biserică, adesea văd cateheza ca fiind o greutate inutilă pusă pe umerii credincioșilor, și care în mod necesar - după părerea lor, ar duce la raționalizarea, la sărăcirea și, în definitiv, la stingerea a tot ceea ce este viu, spontan și vibrant în vestirea și trăirea Evangheliei. Sf. Ioan Paul al II-lea răspunde acestor opinii eronate afirmând necesitatea catehezei pentru maturizarea credinței creștinilor: „ea vrea să îi ducă pe creștini „la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârșit, în măsura potrivită maturității depline în Cristos”; ea vrea să îi pregătească să răspundă tuturor celor care întreabă despre motivele speranței lor. (CT 25). Iar CBC 23. Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi iradierea ei în mărturie. Așadar orice copil al lui Dumnezeu care se hotărăște să meargă pe calea sfințeniei și a mărturiei de viață creștină trebuie să fie instruit de Mama Biserică, în adevărul întreg.

O datorie sacră, un drept imprescriptibil
CT 14. „Cateheza a fost întotdeauna pentru Biserică o datorie sacră și un drept imprescriptibil. Pe de o parte, este clar o datorie, născută din mandatul Domnului, care intră în sarcina celor care primesc chemarea la slujireade păstori în noua alianță. Pe de altă parte, se poate vorbi în egală măsură de drept: dintr-un punct de vedere teologic, fiecare botezat, prin însuși faptul Botezului, are dreptul de a primi în Biserică o învățătură și o formare care să-i permită să ajungă la o viață creștină adevărată; apoi, în perspectiva drepturilor omului, fiecare persoană are dreptul de a căuta adevărul religios și să adere la el în mod liber, adică ferit de orice „constrângere din partea unor indivizi, a unor grupuri sociale sau a oricărei puteri umane, astfel încât nimeni să nu fie forțat să acționeze împotriva conștiinței sale în materie religioasă, nici să fie împiedicat… să acționeze după conștiința sa”.”

Dar nu numai atât. Biserica astăzi nu consideră cateheza doar o datorie sacră și un drept imprescriptibil ci și o datorie prioritară. CT 15 ”Cu cât se arată mai capabilă Biserica să ofere prioritate catehezei comparativ cu alte activități și inițiative, ale căror rezultate ar putea fi mai spectaculoase, cu atât găsește mai mult în cateheză un mijloc de consolidare a vieții ei interioare drept comunitate de credincioși și a activității ei exterioare ca misionară. Biserica în acest secol este invitată de Dumnezeu și de evenimente – care sunt tot atâtea chemări din partea lui Dumnezeu – să își reînnoiască încrederea în acțiunea catehetică, DATORIE ABSOLUT PRIMORDIALĂ a misiunii ei. Ea este invitată să consacre catehezei cele mai bune resurse umane și energii, fără să economisească eforturi și mijloace materiale pentru a o organiza mai bine. Nu este vorba de un simplu calcul uman, ci de o atitudine de credință. Iar o atitudine de credință se referă întotdeauna la fidelitatea lui Dumnezeu, care nu întârzie niciodată să răspundă.”

GRA - Comp 1. „Dacă ar face Episcopii ceea ce a făcut regele Iosafat (trimiterea de preoți și leviți în toate părțile regatului cu Cartea lui Dumnezeu în mâini, cu poruncă să o citească poporului și să explice doctrina cuprinsă în ea), fără îndoială că nu ar înflori mai puțin acum imperiul creștinilor decât a înflorit pe atunci cel al iudeilor, întru cât și acum este același Dumnezeu ca și atunci ca să ne arate aceleași dovezi de bunăvoință dacă-i facem aceleași servicii. Căci dacă Biserica este acum încercuită din toate părțile de așa de multe rele - atât de războaie cât și de erezii, - nu știu cărui lucru i s-ar putea atribui starea aceasta decât lipsei preocupării de a se citi Cuvântul lui Dumnezeu.”

O responsabilitate a întregii Biserici
Cateheza, explicarea doctrinei cuprinsă în Cuvântul lui Dumnezeu este o responsabilitate a întregii Biserici. Toată Biserica trebuie să se simtă responsabilă, și toți membrii ei, chiar dacă au responsabilități diferite, care derivă din misiunea fiecăruia. Păstorii, în însăși virtutea ministerului lor, dar și părinții, la un alt nivel, au o responsabilitate unică.

 Locul privilegiat al catehezei este parohia (CT 67), chiar dacă se găsește actualmente zdruncinată de fenomenul urbanizării (nu ne mai cunoaștem și nu mai relaționăm cum o făceau creștinii în trecut). „Fiecare parohie are datoria gravă de a forma responsabili dedicați în întregime animării catehetice, de a procura instrumentele necesare pentru fiecare aspect al catehezei, de a multiplica, de a veghea asupra calității formării religioase și asupra integrării diferitelor grupuri catehetice în unitatea corpului eclezial.”

Responsabilitatea părinților față de copiii lor
„Acțiunea catehetică a familiei are un caracter deosebit și, într-un anumit sens, de neînlocuit (CT 68)... Această educația la credință din partea părinților – educație care trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă a copiilor... părinții creștini se vor strădui să o urmeze,  reluând în contextul familial formarea mai metodică primită în alte părți. Faptul că adevărul despre principalele probleme de credință și despre viața creștină sunt reluate astfel în mediul familial, impregnat de iubire și de respect, va permite deseori să se dea fiilor o amprentă decisivă, capabilă să dureze toată viața.

De aceea, cateheza familială precedă, însoțește și îmbogățește toate celelalte forme de cateheză. De altfel, acolo unde o legislație antireligioasă pretinde chiar să împiedice educația la credință, acolo unde o necredință răspândită sau un secularism invadator fac practic imposibilă o adevărată creștere religioasă, „aceasta care se poate numi biserica familială” rămâne singurul ambient în care copiii și tinerii pot primi o cateheză autentică. Astfel părinții creștini nu se vor strădui niciodată suficient pentru a se pregăti pentru exercitarea ministerului de cateheți pentru fiii lor și pentru a-l exercita cu un zel neobosit.”

Cum ne-am educat copiii în credință? Câte dintre rătăcirile lor nu se datorează de fapt nepregătirii noastre ca părinți pentru ministerul de catehet al copiilor noștri? A nu-l cateheza cum se cuvine este o gravă lipsă de respect față de propriul copil. CT 36: „Copilul are dreptul la o prezentare simplă și adevărată a credinței creștine.” Chiar dacă nu avem nevoie de catehizare pentru noi înșine, trebuie să ne pregătim sistematic pentru copiii noștrii, mai ales acolo unde, repet, o necredință răspândită sau un secularism invadator fac practic imposibilă o adevărată creștere religioasă!! Cum le-am putea transmite copiilor noștrii adevărul despre Dumnezeu și lume dacă nici noi nu-l cunoaștem, sau îl cunoaștem într-un mod distorsionat?

Adulți, dar totuși copii în credință
De aceea principala formă a catehezei este cateheza adulților (CT 43), „a acelor  persoane care au cele mai mari responsabilități și capacitatea de a trăi mesajul creștin în forma lui dezvoltată pe deplin. ... Lumea în care tinerii sunt chemați să trăiască și să-și mărturisească credința pe care cateheza dorește să o aprofundeze și să o consolideze este guvernată de adulți: așadar, credința acestora ar trebui să fie luminată, stimulată sau reînnoită încontinuu pentru a pătrunde realitățile temporare de care sunt responsabili. Pentru a fi eficace, cateheza trebuie să fie permanentă (copii, adolescenți, tineri, adulți), și ar fi cu adevărat zadarnică dacă s-ar opri tocmai în pragul vârstei mature, căci nu este deloc mai puțin necesară adulților...”

Așa ne întoarcem la întrebarea inițială? De ce avem o reținere față de cateheză dar și o dificultate parcă insurmontabilă în a o înțelege? Ce fel de adulți suntem noi în fața Doctrinei Bisericii? Cum ne vede Biserica? Ce spune despre noi Cuvântul lui Dumnezeu? Aici avem nevoie de mult curaj ca să vedem adevărul. Revenim la discursul despre cateheză al Sf. Ioan Paul II-lea, CT 44:

Cvasicatehumenii . Printre acești adulți, care au nevoie de cateheză, preocuparea noastră pastorală și misionară merge la: 
     - cei care, născuți și educați în regiuni încă neîncreștinate, nu au putut niciodată să aprofundeze doctrina creștină, pe care circumstanțele vieții i-au făcut să o întâlnească într-o zi; (nu e cazul nostru India, Iran, ...)
     - se îndreaptă spre cei care au primit în copilărie o cateheză corespunzătoare acelei vârste, dar apoi s-au îndepărtat de orice practică religioasă și se găsesc actualemente, la vârsta maturității, la nivelul cunoștințelor religioase primite în copilărie; Despre aceștia spune Sf. Scriptură: blestemat va fi copilul care va ajunge la o sută de ani (Isaia 65,20), adică, - comentează GRA - cel care după ce a ajuns la plinătatea vârstei și a judecății, este totuși doar un copil prin ignoranța sa și prin modul lui de a judeca și simții lucrurile lui Dumnezeu
     - merge spre cei care resimt efectele unei cateheze precoce, rău orientată sau rău asimilată;
     - merge la cei care, deși sunt născuți într-o țară creștină, ba chiar într-un context sociologic creștin, nu au fost educați niciodată în credința lor și, ca adulți, sunt ADEVĂRAȚI CATEHUMENI!!

Noi am fost vreodată educați în credința noastră? În mod sistematic, organic, integral? Nu suntem și noi asemenea poporului Israel dus în captivitate, nu de babilonieni mai întâi ci de ignoranța față de Cuvântul Domnului? Isaia 5,13: Poporul meu este dus în captivitate din lipsă de cunoaştere; de aceea cei de seamă ai lui mor de foame şi mulţimea sa se stinge de sete. Luis de Granada comentează: „Mare mirare este cum a putut să cadă peste oameni un atât de mare dezinteres față de acest Cuvânt, pe care Dumnezeu l-a recomandat atât de mult, și pentru transmiterea căruia a făcut atât de multe, ... Oare ce este mai demn de plâns - cum spuneam la început - decât să vezi această lumină alungată din lume, să vezi tenebre atât de adânci și de palpabile, atât de multă ignoranță în rândul copiilor, atâta nepăsare din partea părinților, și atât de mare vulgaritate și orbire în cea mai mare parte a creștinilor?
   Ce altceva există pe lume mai vrednic de a se ști decât Cuvântul lui Dumnezeu, și ce altceva este mai dat uitării? Ce este mai de preț, și cu toate acestea mai disprețuit? .... Trăim ca niște oameni fermecați, orbi printre atâtea lumini, insensibili printre atâtea taine, ingrați printre atâtea binefaceri, împietriți și surzi printre atâtea lovituri și strigăte, reci și congelați printre atâtea flăcări și străluciri venite de la Dumnezeu. Dacă știm câte ceva din porunci și din doctrina creștină, știm lacunar, fără gust, fără vreun fel de sentiment sau gând legat de ele. Așa că mai degrabă se poate spune că știm doar numele lucrurilor și titlurile tainelor, decât tainele înseși.

Adaptarea catehezei într-un ambient invadat de secularism
Înaintea copiilor noștri, noi înșine suntem copiii - aparent maturizați - care trebuie învățați sau reînvățați elementele credinței. Pentru a înțelege ce-i cu noi (ce ne-a vrăjit), să revenim la două cuvinte ale Papei Ioan Paul II: ne-a numit adevărați catehumeni, care trăiesc într-o situație în care o necredință răspândită sau un secularism invadator fac practic imposibilă o adevărată creștere religioasă!! Iată de ce întâmpinăm greutăți în asumarea catehezei Bisericii: (1) suntem catehumeni sau cvasi-catehumeni (pentru că fiind răspândită necredința nimeni nu s-a ocupat de intruirea noastră religioasă, la care aveam dreptul ca botezați); și așa, nefiind niciodată educați în credință cum se cuvine ne lipsește vocabularul, limbajul credinței, și atunci toate ni se par noi, cumva ciudate și de neînțeles- până ne obișnuim cu termenii biblici-tradiționali. (2) în înțelegerea termenilor, a limbajului credinței, întâmpinăm o mare dificultate deoarece mințile noastre sunt invadate de secularism, de un limbaj secularizat. CT 59: „Cu toții știm cât de arzătoare este această problemă astăzi! Cum limbajul este utilizat în fiecare zi în mod abuziv în slujba mistificării ideologice, a masificării gândirii, a reducerii omului la condiția de obiect!” Suntem în parte copiii lui Dumnezeu și în parte copiii timpului în care am crescut, în care ne-am format/(de)format mintea.

  Cateheza Bisericii caută să se adapteze nevoilor și puterii de înțelegere a ascultătorilor. Dar și aceștia trebuie să facă un fort de a-și depăși condiția în care i-a pus actuala mentalitate secularizantă și relativistă, sceptică și naturalistă. Cateheza Bisericii este chemată să ducă puterea evangheliei în inima culturii și a culturilor, dar în efortul de înculturare trebuie să țină cont de două lucruri:
     – pe de o parte, mesajul evanghelic nu poate fi izolat pur și simplu de cultura în care el s-a inserat de la început (universul biblic și, mai concret, ambientul cultural, în care a trăit Isus din Nazaret - necesitatea cunoașterii vremurilor biblice), și nici nu poate fi izolat, fără o gravă sărăcire, de culturile în care s-a exprimat deja în decursul secolelor (cunoașterea creștinătății antice și medievale);
     – pe de altă parte, puterea evangheliei transformă și regenerează pretutindeni. Când pătrunde o cultură, cine s-ar mira dacă i-ar schimba nu puține elemente? Păstrează elementele bune și le evanghelizează în lumina Cuvântului pe cele deficitare! Nu ar fi cateheză, dacă evanghelia s-ar altera în contact cu diferitele culturi. Evanghelia creștinează culturile, nu culturile deformează sau sărăcesc evanghelia. Adevărata cateheză ajunge să îmbogățească aceste culturi, ajutându-le să depășească aspectele deficitare, sau chiar inumane existente în ele, comunicându-le valorile legitime ale plinătății lui Cristos. Mentalitatea secularizantă susține tocmai contrariul. Învățătura Bisericii tradițională- perimată, depășită, trebuie să asculte pulsul lumii și să învețe de la ea ce înseamnă cu adevărat Evanghelia.

Să luăm ca exemplu cateheza despre liturghie. Noi în România trăim la confluența a două culturi: cea răsăritană (estompată și sfârtecată de comunism) și cea occidentală - care și-a impus dominația aproape complet, în pofta ei de globalizare. Ori, aceast cultură occidentală suferă de o gravă boală spirituală pe care Papa Paul VI o identifică între altele în pierderea simțului pentru sacru - o valoare proprie naturii umane. Rezultă astfel o cultură în drum spre o totală desacralizare - pe care o putem vedea sub forma unui nou iconoclasm, la tot pasul. De unde-i vina aceasta? Dintr-un analfabetism al limbajului simbolic. Astăzi în Occident se tinde a se disocia spiritul de trup, cuvântul de gest, condiția socială de vestimentație, interiorul de exterior, individul de comunitate, Biserica de Stat...etc. Se supra-valorizează individualitatea, se rup formele comunitare obietive elaborate într-o tradiție socială de secole (se tinde spre disoluția sau dezorganizarea Statului), se dizolvă într-un cuvânt, toate formele în care rezidă expresii simbolice. Sacrul însă implică limbajul simbolic, non-verbal (Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim...), ori astăzi acesta este cvasi ignorat de omul occidental modern, dezrădăcinat voluntar de propriile tradiții, analfabet pentru limbajul simbolic. Și noi suntem parte a culturii occidnetale. Astăzi e posibil să vezi intrând în Biserică pe cineva îmbrăcat în trening de sport sau cu vestimentație indecentă și cântând nestingherit și inocent Heruvicul!! Comportamente care nu demult rau considerate sacrilegii, astăzi trec neobservate sau necorectate. De aceea,  înainte de cateheza despre liturghie este necesară o schimbare profundă la nivel de mentalitate. Trebuie identificate acele elemente ale culturii occidentale care fac practic imposibilă o adevărată creștere religioasă!!

Adaptarea mentalității creștinilor lumești la viziunea biblică asupra lumii
Biserica trăiește hrănindu-se din Biblie și din Tradiție. Într-o Biserică sănătoasă și puternică, termenii biblic și tradițional sunt calificative care se bucură de un prestigiu egal și maxim. O Biserică bolnavă disprețuiește tradiționalul și implicit biblicul. Fără studiu biblic nu este posibilă o formare creștină. CBC 19. Adesea, textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu "cf") în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje trebuie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice sunt un instrument de lucru pentru cateheză. Catehismul se citește cu Biblia în mână.

Textul Catehismului a rămas cât a putut de aproape de termenii biblici, de perspectiva biblică asupra lumii. Chiar dacă acest lucru ar putea fi o dificultate inițial pentru omul modern nefamiliarizat cu terminologia și fraza biblico-tradițională. Catehismul caută în felul acesta să ne determine să ne conformăm ideile și viziunea despre lume și viață cu cea pe care o regăsim în revelație, mai curând decât cu cea pe care o respirăm zilnic involuntar din ambinetul secularizat și necredincios/apostat. Sf. Pavel a scris comnității din Roma: Nu vă conformați lumii, ci transformați-vă înnoindu-vă mințile! CBC 171: Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învaţă limbajul credinţei, pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. Noi, ca și copii ai lui Dumnezeu nu putem gândi, comunica și vorbi așa cum o face lumea. Unul din pricipalele beneficii al catehezei sistematice este tocmai acela de a ne curăța mintea de toate principiile și maximele false pe care s-a construit lumea postmodernă fără Dumnezeu, și care stau încuibate în adâncul sufltelor noastre, determinându-ne implacabil să gândm și să acționăm ca fii ai lumii acesteia, a acestei noi civilizații recent născută a urii, urâtului și a morții.
Biblia și tradiția bisericii dimpotrivă, au construit așa cum ne-a învățat Cristos în Tată nostru (... precum în Cer așa și pe pământ) - Cetatea lui Dumnezeu, civilizația adevărului, iubirii, frumosului și vieții, fondate pe un nou limbaj și o nouă cultură. De aceea Biserica ne încurajează să râmânem cât putem de aproape de acești termeni originari și de limbajul surselor (Biblia și Tradiția), pentru a rămâne fideli conținutului doctrinei și pentru a ne cultiva o perspectivă biblică, liturgică, eclezială despre lume și viață.

Numai fiind altfel decât este lumea aceasta, putem ajuta la crearea și menținerea unei culturi și a unei viitoare civilizații creștine, pe care Dumnezeu o va ridica peste ruinele civilizației moderne, o nouă civilizație creștină care-l recunoaște pe Cristos drept Rege!   




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să-l căutăm pe Dumnezeu în așa fel încât să-l găsim?

Ce înseamnă a crede? Fundamentele credinței creștine

Îndemn și rugăciune către cei plini de zel pentru credința lui Isus Cristos (Sf. Alfons M. de Liguori)