Dezinteresul creștinilor față de învățătura și de Cuvântul lui Dumnezeu
(Luis de Granada, Compendiul Doctrinei Creștine, Capitolul I, 1)
(Luis de Granada, Compendiul Doctrinei Creștine, Capitolul I, 1)
Unul dintre lucrurile pe care le resimțim cu durere cel mai mult - dintre toate câte sunt în Biserica creștină, este ignoranța creștinilor din ziua de astăzi cu privire la înseși legile și fundamentele religiei lor. Cu greu găsești un musulman sau un evreu pe care de-l întrebi despre pricipalele articole și părți ale doctrinei lor, să nu știe să argumenteze cumva. Dar între creștini (care, întru cât au primit doctrina din Cer, ar trebui să o aibă cel mai bine întipărită în inima lor) se găsește atâta dezinteres și neglijență cu privire la acestea, încât nu numai copiii, ci chiar bărbați în toată firea abia de știu primele elemente a acestei celeste profesiuni. Și dacă este adevărat că de la a spune până la a face e mare distanța, cât de departe vor fi de a face ceea ce le poruncește Dumnezeu, aceia care nici nu știu și nici nu le trece prin cap ce li se poruncește?
Ce ar putea aștepta unii ca aceștia decât să-i ajungă blestemul acela al Profetului care zice că va fi blestemat copilul care va ajunge la o sută de ani (Isaia 65,20), adică, cel care după ce a ajuns la plinătatea vârstei și a judecății, este totuși doar un copil prin ignoranța sa și prin modul lui de a judeca și simții lucrurile lui Dumnezeu? Ce ar putea aștepta unul ca acesta decât să aibă parte de sfârșitul acelora despre care spune același Profet (Isaia 5,13): Poporul meu este dus în captivitate din lipsă de cunoaştere; de aceea cei de seamă ai lui mor de foame şi mulţimea sa se stinge de sete.
Prima poartă pe care intră toate bunurile în sufletul nostru este intelectul; odată cucerită de ignoranță această poartă, ce bunuri mai pot intra prin ea? Dacă principala rotiță a ceasornicului (care le trage pe toate celelalte după sine) este blocată, cu necesitate vor fi blocate toate celelalte; și dacă prima rotiță a acestei mișcări spirituale (care este intelectul) este împiedicată, cum se vor mai putea mișca celelalte? De aceea, întregul efort al dușmanului nostru capital este să ne ia această lumină. Primul lucru pe care l-au făcut filistenii când l-au luat prizonier pe Samson, a fost să-i scoată ochii (vz. Judecători 16), și odată făcut acest lucru, n-au mai întâmpinat nici o problemă în a-i face toate câte vroiau să le facă cu el, ajungând chiar să-l pună să învârtă o piatră de moară.
Tot despre aceștia se scrie (1 Regi 13) că, erau foarte grijulii să nu existe fierării în poporul lui Dumnezeu, în care și-a fi putut face arme de luptă; ci avea grijă ca oridecâte ori se gândeau că ar avea nevoie de arme, să fie nevoiți să se plece dinaintea lor și să le slujească la mese, pentru ca fiind poporul neîngrijit și dezarmat, să-l poată supune mai ușor. Acum, care sunt armele cavaleriei creștine? Care este spada spirituală care retează viciile, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu și buna doctrină? Cu ce alte arme a luptat Căpitanul nostru în deșert cu dușmanul, decât recitând la fiecare ispitire un cuvânt din dumnezeiasca Scriptură? Astăzi aceste arme, în multe părți ale poporului creștin, ne sunt furate de dușmanii noștrii care, ne-au lăsat în loc armele soldaților lor, care sunt cărțile de proastă calitate (torpes) și profane ale cavaleriei diavolului.
Dincolo de asta întreb, ce glorie mai mare are poporul creștin decât Cuvântul lui Dumnezeu și favorurile cerului? Ce popor mai este, zice Profetul (Deut 4), atât de nobil încât să-și aibă ceremoniile și judecățile și legile primite direct de la Dumnezeu, cele pe care vi le pun astăzi dinaintea ochilor? În Psalmul 147 îl laudă Dumnezeu pe Profetul Regal spunând că a vestit Cuvântul său lui Iacob și judecățile lui lui Israel; un dar pe care nu l-a mai oferit nici unui alt popor. Și totuși, dacă a avea Cuvântul lui Dumnezeu este o glorie atât de înaltă și atât de mare, la ce-mi va folosi mie faptul că este în sine un lucru mare, dacă eu nu mă folosesc de el, dacă nu-l văd, dacă nu vorbesc despre el, dacă nu-l port în inima mea și în mâinile mele, dacă nu îmi risipesc cu el ignoranța, dacă nu-mi pedepsesc cu el păcatele, dacă nu-mi înfrânez cu el poftele, dacă nu-mi încălzește inima și nu-mi ridică dorințele la cer? La ce-mi folosește un medicament oricât ar fi de bun și eficient, oricât de mare i-ar fi puterea de vindecare minunată, dacă nu vreau să-l iau? Căci nu constă binele omului în calitatea excelentă a lucrurilor la care are acces, ci în folosirea și fructificarea lor, pentru ca prin împărtășirea și folosirea unui astfel de bun, să se facă bun cel care încă nu este.
De aceea spun că este o mare mirare cum a putut să cadă peste oameni un atât de mare dezinteres față de acest Cuvânt, pe care Dumnezeu l-a recomandat atât de mult, și pentru transmiterea căruia a făcut atât de multe, ca să le fie de folos.
