Dovezile raționale/filosofice ale existenței lui Dumnezeu (partea a doua)

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ

Cateheza 9

Dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu

- partea a doua -

Am văzut în cateheza precedentă că:

- se poate dovedi rațional existența lui Dumnezeului cel Viu, Unic, Creatorul și Domnul a tot ceea ce există și că acest Dumnezeu este Cel revelat în Sfintele Scripturi și care a întemeiat unica religie adevărată, cea a Bisericii Catolice.

- toate argumentele filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității, conform căruia: (1) Tot ceea ce a început să existe a trebuit să aibă o cauză care i-a dat existența; (2) Această cauză care a dat existență unui efect (unei ființe-efect) care înainte nu exista, ori este Cauza Primă necauzată (Dumnezeu), ori a fost cauzată, la rândul ei, de o altă cauză anterioară ei. (3) Întru cât o serie infinită de cauze intermediare este imposibilă, este absolut necesar să ajungem la Prima Cauză necauzată care să fie originea și rațiunea de a fi a tuturor celorlalte cauze intermediare, deci a tot ceea ce există.

- Cele cinci căi sistematizate de Sf.Toma de Aquino, arată cum se poate dovedi existența lui Dumnezeu pecând de la: (1) existența mișcării și devenirii în univers; (2) de la existența cauzelor secundare; (3) existența ființelor contingente; (4) existența diferitelor grade de participare la desăvârșire; (5) existența unei ordini cvasi matematice în întregul univers

- Am încheiat cu concluzia că rațiunea cere existența lui Dumnezeu și credința este de aceea rațională. Că, date fiind dovezile raționale, ai mai multă nevoie de credință să nu crezi în Dumnezeu decât să crezi.

- În această cateheză: vom vedea celelelate argumente complementare care le susțin pe cele 5 principale (susținute oficial de magisteriul Bisericii). Urmând ca în cateheza viitoare să analizăm și să răspundem argumentelor opozanților acestor dovezi.

Argumente complementare

Cele 5 faimoase căi deși au fost furibund atacate de ultra-raționaliștii necredincioși au rămas și vor rămâne în picioare atât timp cât rațiunea umană nu v-a abdica de la drepturile ei imprescriptibile. Dacă nu sunt acceptate sau convingătoare singurul motiv este pierderea noțiunii autentice de rațiune, o afecțiune a rațiunii, care îi slăbește capacitățile native; vom vedea în următoarea cateheză cum se poate realiza urgenta restaurare a unei mai complete noțiuni a rațiunii umane, capabilă de adevăr, o rațiune puternică.

     Aceste argumente complementare alături de cele cinci principale au o forță demonstrativă absolut indestructibilă.

(1) Consimțământul universal al neamului omenesc

Spuneam că ateismul nu are nicidecum mai multe dovezi și mai puternice decât teismul. Și că ateul are nevoie de mai multă credință umană decât credinisoul. De pildă, e nevoie de mai multă credință să aderi la argumentele slabe ale unui mic număr de oameni dezaxați, decât la argumentele puternice ale restului omenirii. Toate popoarele, civilizate și barbare, în toate regiunile și în toate timpurile, au admis existența unei Ființe Supreme. Este imposibil ca întrega omenire să fi greșit cu privire la un adevăr atât de important și atât de contrar propriilor patimi. Ateismul nu există nicăieri în istorie oricât l-ai căuta. Consimțământul unanim al tuturor oamenilor este cu necesitate expresia adevărului.

Altfel, cum s-ar explica acest consimțământ? Preoții l-au născocit? Cine s-ar fi consacrat slujirii a ceva ce nu este convins că e adevărat? De ce i-ar fi susținut popoarele - toate - dacă aveau presimțirea că totul e o minciună. O minciună nu poate dăinui întreaga istorie, la toate popoarele fără să fie disipată de rațiune sau de bunul simț. Ignoranța? Dimpotrivă cea mai mari înțelepți ai lumii au fost întotdeana cei mai mai fervenți credincioși. Oricât de multe minți strălucitoare poate aduce în sprijinul său scepticul (Hobbes, Voltaire, Rousseau, Goethe, Jefferson, Russel, Franklin, Shaw, Sartre, Camus, Marx. Freud, Nietsche, etc), credinciosul poate aduce și mai multe și mai frumoase. Dacă creștinismul este atât de irațional cum se explică acceptarea lui de oameni ca Sf.Pavel, Sf.Ioan, Augustin, Toma de Aquino, Anselm, Bonaventura, Scotus, Descartes, Pascal, Leibnitz, Berkley, Galileo, Copernic, Kepler, Newton, Newman, Lincoln, Pasteur, Kierkegaard, Shakespeare, Dante, Chesterton, Lewis, Solzhenitsyn, Dostoyevsky, Alexis Carrel, Tolkien, Da Vinci, Michelangelo, T.S.Eliot, Dickens, Miltn, Spencer, Bach ... Isus din Nazaret? Toți aceștia au fost niște minți slabe, niște ignoranți, înfricoșați de ceva ce nu există, amăgiți, trădători ai rațiunii, mincinoși, aserviți puterii, nebuni, impostori? Să lăsăm roadele, viețile lor să vorbească.

     Căutătorul de a astăzi are de ales între cauza pierdută a foarte puține minți slăbite, și cauza comună a întregii omeniri care dintotdeauna a dedus din spectacolul universului existența lui Dumnezeu, așa cum complexul mecanism al unui ceas demonstrează existența ceasornicarului. Trebuie să fi lipsit de rațiune să susții credința în inexistența lui Dumnezeu (fără dovezi, doar în baza unor presupuneri), împotriva intuiției și înțelegerii comune a întregii omeniri de pretutindeni și din toate timpurile. Decât să presupui că toată lumea s-a înșelat, este mult mai rațional să crezi că toată lumea are dreptate în această privință.

(2) Dorința naturală după fericire desăvârșită

(1) Cu toții constatăm că inima noastră poftește deplina și desăvârșita fericire, cu o dorință naturală, înnăscută, comună tuturor, nu artificială. (2) De asemenea constatăm că orice dorință naturală nu poate fi fără sens și imposibil de satisfăcut; (3) În final, constatăm că această dorință - cea mai adâncă a inimii umane, nu își găsește niciodată împlinirea în bunurile acestei umi, oricât de multe ar poseda, ci dorește mai mult, dorește Binele Infinit. Deci, există Binele infinit - pe care-l numim Dumnezeu. Altfel ar trebui să concluzonăm că această poftă narurală de absolut pe care o simte întregul neam omenesc este o dorință deșartă.

     C. S. Lewis: „Creaturile nu se nasc decât cu acele dorințe pentru care există posibilitate de satisfacere. Bebelușul simte foame; există mâncare. Rața simte nevoia să înnoate; există apa. Bărbatul simte nevoia sexuală; există sexul feminin. De aceea, dacă găsesc în mine o dorință pe care nici o experiență din această lume nu o poate satisface, cea mai probabilă explicație este aceea că am fost făcut pentru o altă lume.” (Creștinismul redus la esențe, III,10)

(3) Existența legii morale

(1) Toți oamenii sunt de acord că există o lege morală comună, universală, neschimbabilă - care domină conștiințele tuturor - și care cere facerea de bine și interzice răul. Când se supun acestei legi oamenii se simt fericiți; când o încalcă, simt remușcare. De unde provine această lege scrisă în conștiința noastră, căci nu există efect fără cauză? Nu există lege fără legislator. Această lege morală independentă de noi, obligatori pentru toți nu poate avea drept autor decât o ființă superioară oamenilor, Dumnezeu.

     Există doar două posibilități: fie Dumnezeu este autorul acestei legi și atunci El există; fie nu există Dumnezeu, nu este El autorul legii, și legea morală atunci nu este obligatorie ci o simplă himeră și dispare orice diferență între bine și rău, între viciu și virtute, dreptate și tiranie, și societate devine curând o imposibilitate. Deci, fie explicația religioasă este validă, fie binele și răul nu există. Dar, întru cât diferența între bine și rău este constată de toți oamenii, Dumnezeu există.

(4) Argumentul conștiinței morale subiective

(1) Modernii, oricât ar fi de subiectiviști și de relativiști, susțin sus și tare că nu există o lege morală obligatorie pentru toți, ci afirmă că fiecare trebuie în schimb să-și urmeze propria conștiință.

(2) Așadar există o autoritate absolută în materie de comportament: niciodată să nu-ți încalci propria conștiință.  

(3) De unde își are această lege interioră autoritatea, caracterul obligatoriu?

(4) Sunt 4 posibilități: de la natură (ceva inferior mie), de la mine (individul), de la societate (egalii mei) sau de la Dumnezeu (mai mare decât mine). Dar (1) nimic inferior mie nu mă poate constrânge la modul absolut (instinctul animal, nevoia de supraviețuire, ... pot fi dominate de mintea mea); (2) Eu nu mă pot obliga la modul absolut pe mine însumi pentru că nu sunt absolut, și dacă m-am auto-închis în cușca obligației mă pot elibera când vreau. (3) Egalii mei nu pot niciodată să-mi impună o normă absolută; un milion de ființe relative nu crează un absolut. (4) Singura sursă a obligației morale absolute este una superioară mie. Aceasta îmi leagă voința - la modul moral - cerând de drept supunere totală.

(5) Deci Dumnezeu este singura sursă adecvată a obligației morale absolute pe care o simțim în conștiința noastră. Conștiința morală a omului se poate explica numai ca fiind vocea lui Dumnezeu în sufletul uman.

(5) Existența miracolelor

(1) Miracolul este un fapt realizat prin suspendarea legilor naturii, sau anularea lor la un moment dat (oprea soarelui de către Iosua). (2) Sunt mnumeroase miracole bine atestate. Miracolele au existat (Biblia și întreaga istorie a Bisericii stă mărturie) și există (Loures, Fatima, Padre Pio) și s-au probat în  plin secol XX cu concursul celei mai exisgente și severe critici științifice (A.Carrel). (3) Explicarea miracolelelor pretinde intervenția extraordinară și directă a lui Dumnezeu. Numai cine are putere absolută asupra legilor naturii le poate suspenda după bunul plac. Această ființă atotputernică și suverană este Dumnezeu. Deci există miracole, există Dumnezeu.

(6) Convertirea popoarelor, cel mai mare miracol al istoriei

Dintre toate miracolele cel mai mare a fost fără îndoială convertirea lumii la religia creștină care, date fiind circumstanțele în care s-a produs, sfidează orice explicație umană. Cum de s-au hotărât oamenii să creadă lucruri atât de incredibile (că Dumnezeu s-a făcut om; că un om a înviat singur din morți; că omul deși putrezește în mormânt din nou se va ridica la învierea morților; că zeii popoarelor nu erau zei ci demonii care au amăgit lumea întreagă; că tâmplarul din Nazaret este de fapt Regele lumii care tocmai și-a inagurat Împărăția - care nu v-a avea sfârșit și care era menită să înlocuiască toate celelalte împărății...)? De ce au acceptat primii creștini mai degrabă să fie exilați din lumea aceasta decât să trădeze un singur punct din această învățătură susținută de niște inculți? De ce au acceptat să ia calea unui vieți aspre, mortificate, caste, sărace, obediente, părăsind toate, fără a mai nădăjdui la vreo alinare pe acest pământ? De ce au îmbrățișat un mod de viață atât de contrar poftelor trupului, deși aveau dinaintea ochilor lor spectrul înfricoșător al chinurilor pregătite de autoritățile romane păgâne dacă urmau calea vestită de apostolii lui Cristos? Și mai ales cum au reșit să înfrunte și să biruiască o lume care le era net adversară? Cum de nu a reușit puternica mașină a Imperiului să-i oprească? Cum se explică faptul că împărați faimoși ca Nero, Domitian, Dioclețian, Valerian, Maximian, cu toți oratorii lor, cu toți filosofii, nobilii și diplomații lor, deși și-au propus, nu au reușit să distrugă o mică grupare religioasă disprețuită și urâtă de toți și de toate, lipsită de resurse de orice fel, în afara credinței în Cristos Domnul? Ce altă explicație există în afara celei pe care ei înșiși o mărturisesc - consolidarea credinței lor prin miracolele și harurile cu totul extraordinare dăruite de Dumnezeu Bisericii în epoca întemeierii și răspândirii ei în mijlocul persecuțiilor, pe toată fața pământului? Cum puteau altfel să accepte moartea cu bucurie atâtea mii și mii de martiri, în numele unei inovații religioase promovată de o mână de pescari necultivați, dacă nu era cu ei puterea lui Dumnezeu care lucra miracole și convertea inimile?

     Reformarea mentalităților, obiceiurilor și a legilor antice, extirparea idolatriei, noua civilizație creștină edificată pe ruinele lumii vechi, convertirea popoarelor barbare invadatoare, sunt probele incontestabile ale lucrării lui Dumnezeu în istorie. A existat Creștinătatea, există Dumnezeu! Există Biserica Catolică există Dumnezeu!

(7) Argumentul Kalam - discursul despre bătrânețea universului

(1) Orice începe odată să existe are o cauză pentru care a ajuns în ființă; (2) Universul a început să existe; (3) De aceea, universul are o cauză a venirii lui la ființă; nu poate fi infinit de bătrân, ci trebuie să fi fost creat de Dumnezeu.

     Altfel dacă universul nu a început niciodată, atunci a existat dintotdeauna, este infinit de bătrân și timpul din spatele zilei de astăzi este infinit. Dar este imposibil ca un șir infinit de zile să să se fi succedat unele după altele ca să vină ziua de astăzi, pentru că o sarcină infinită este imposibil de terminat. Ca să obții ceva anume printr-un număr infinit de pași este imposibil chiar dacă ai avea la dispoziție timp infinit. Ai avea inifiți pași în timp infinit, are nu ar ajunge niciodată la un sfârșit. Sarcina cu pași infiniți este imposibilă. Deci fie universul există dintotdeauna și atunci ziua de astăzi nu a sosit (pentru că procesul ajungerii la ea ar necesita pași infiniți), fie există ziua de astăzi, și atunci procesul ajungerii la ea nu este infinit, și în consecință universul nu e infinit în timp, ci are un început și un sfârșit, care este Dumnezeu. Deci, astăzi există, Dumnezeu există.

(8) Argumentul contingenței (a ființelor dependente de existența altor existențe)

(1) Dacă ceva există, atunci trebuie să existe și ceea ce este necesar ca acel ceva să existe.

(2) Universul - suma tuturor existențelor din spațiu și timp - există.

(3) De aceea, trebuie să existe ceea ce este necesar universului să existe.

(4) Ceea ce îi este necesar universului să existe nu poate exista în interiorul uuniversului, nu poate fi legat de spațiu și timp.

(5) De aceea, ceea ce este necesar universului să existe trebuie să transceandă atât spațiul cât și timpul. Este necesară existența unei ființe non-contingente, non-condițională, a cărei existență nu depinde de existența altor ființe. În lipsa acestei ființe nu s-ar putea explica nimic din ceea ce există. Ori nu există nimic, ori dacă ceva există, există această ființă din afara timpului și spațiului, pe care o numim Dumnezeu. Deci, ceva există, Dumnezeu există.

(9) Argumentul conștiinței inteligente

(1) Constatăm că universul este inteligibil (îl putem înțelege, nu este un complet mister). Constatăm de asemenea că noi gândim, ca să înțelegem universul.

(2) Fie această inteligibilitate a universului și mințile finite atât de adecvate înțelegerii lui sunt produsul unei inteligențe superioare, fie atât inteligibilitatea universului și inteligența umană sunt produsul hazardului.

(3) Hazardul materiei negânditoare nu poate produce inteligență, gândire.

(4) De aceea această inteligibilitate a universului și mințile umane sunt produse de o inteligență superioară, atotinteligentă.

(10) Argumentul adevărului veșnic (Sf. Augustin)

(1) Mințile noastre limitate pot descoperi adevăruri veșnice despre existență.

(2) Adevărul își are sediul în minte.

(3) Dar mintea umană nu este eternă.

(4) De aceea trebuie să existe o minte eternă în care își au sediul aceste adevăruri veșnice.

(11) Argumentul originii ideii de Dumnezeu (Rene Descartes)

(1) Noi avem idei despr multe lucruri.

(2) Aceste idei fie se nasc din noi fie din lucruri din afara noastră.

(3) Una dintre ideile pe care le avem este ideea de Dumnezeu - o ființă infinită și atoate-desăvârșită.

(4) Această idee nu-și poate avea cauza în interiorul nostru pentru că noi ne știm limitați și nedesăvârșiti, și niciodată nici un efect nu poate fi mai mare decât cauza sa.

(5) De aceea, această idee de Dumnezeu trebuie să-și aibă cauza în afara noastră în ceva care are calitățile conținute în ideea de Dumnezeu.

(6) Dar numai Dumnezeu are aceste calități, și de aceea Dumnezeu trebuie să fie cauza ideii pe care o avem despre El. Deci Dumnezeu există.

(12) Argumentul ontologic (Anselm de Canterbury)

(1) Pentru un lucru este ceva mai mare să existe în minte și în realitate decât numai în minte.

(2) Ideea de Dumnezeu se referă la ceva ce nu se poate gândi altceva mai mare.

(3) Să presupunem că Dumnezeu există în mintea dar nu și în realitate.

(4) Atunci ceva mai mare decât Dumnezeu ar putea fi gândit (adică o ființă care are toate calitățile pe care le are ideea noastră despre Dumnezeu dar mai are în plus și existența reală).

(5) Dar acest lucru este imposibil pentru că că Dumnezeu este ceva ce nu se poate gândi altceva mai mare.

(6) De aceea Dumnezeu există în minte și în realitate.

(13) Argumentul experienței estetice (pentru artiști)

Există muzica lui Johann Sebastian Bach. Deci trebuie să existe Dumnezeu. Dacă ești artist te prinzi.

Există Moise a lui Michelangelo, există Dumnezeu. Odată niște prieteni contemplând statuia aproape finalizată l-au întrebat: De unde ai scos minunea asta. Și el le-a răspuns: Am fost la Seravezza, am văzut un blo de marmură, l-am dus acasă și a reieșit că-l avea în interiorul lui pe Legislatorul lui Israel. Prietenii au surâs, convinși că fără geniul și inspirația lui Michelangelo, acel Moise ar fi rămas acolo până la sfârșitul lumii. Nu le-a trecut prin cap niciodată că fuga haotică a atomilor ar fi putut crea o capodoperă a sculpturii universale. Pentru a ciopli un Moise rece și fără viață a fost nevoie de un geniu. Dar nici un geniu nu este capabil să sculteze un om de carne și oase cu un mecanism compex meit să-l ajute să respire, să gândească, să iubească și să-și coordoneze toate actele conștiinței. Nici un geniu nu este capabil de așa ceva. Este nevoie de un Dumnezeu, Marele și Supremul Artist.

(14) Pariul lui Pascal (pentru toți aceia care nu accptă nici unul dintre argumentele anterioare).

(1) Să presupunem că după o atentă cercetare a argumentelor filosofice, rațiunea nu se poate hotărâ, întru cât a găsit rațiuni bune și în favoarea existenței lui Dumnezeu și în favoarea inexistenței lui Dumnezeu.

(2) Dar pentru că materia este de o importanță covâșitoare, trebuie să se ia o decizie printr-un pariu; pe ce vei miza?

(3) Dacă mizezi de partea lui Dumnezeu, în cazul în care nu există, nu pierzi nimic, pentru că oricum te aștepta veșnica inexistență.

(4) Dacă mizezi împotriva lui Dumnezeu, în cazul în care există, pierzi totul: pe Dumnezeu, Cerul, fericirea veșnică. Dacă există un Dumnezeu de o bunătate infinită care mă caută și pe drept merită supunerea și credința mea, risc să comit cea mai mare injustiți imaginabilă respingându-l.

(5) Să cântărim cele două cazuri: dacă câștigi, câștigi totul; facă pierzi, pierzi totul!

(6) Deci, trebuie să restudiez toate argumentele de mai sus, cu mai multă aplecare și seriozitate, cerându-i: Doamne, eu sincer nu știu dacă exiști sau nu, dar dacă exiști, te implor arată-mi Cine ești!

Pascal spunea că sunt trei tipuri de oameni:

- cei care îl caută pe Dumnezeu și îl găsesc - aceștia sunt raționali și fericiți;

- cei care-l caută și încă nu l-au găsit - aceștia sunt raționali dar nefericiți;

- cei care nici nu-l caută nici nu-l găsesc - aceștia sunt iraționali și nefericiți.

Isus a promis că cine-l caută, găsește, și va fi fericit!

Concluzie

„Dovezile existenței lui Dumnezeu generează o certitudine nu orală nici fizică, ci metafizcă sau absolută. Este absolut cert că Dumnezeu există, că Ființa cea mai mare care se poate concepe există realmente. Negarea acestei propoziții ar presupune negarea principiului cauzalității, al principiului rațiunii de a exista, și în cele din urmă, negarea principiului non-contradicției. Sstemul hegelian este proba istorică a acestui lucru: vrând să nege existența adevăratului Dumnezeu transcendent, distinct de lume, a trebui să insereze contradicția la rădăcina a toate. Trebuie să alegem: Dumnezeu sau absurdul radical.” (Pr. Garigou Lagrange, Dumnezeu în existența și natura Sa, p.342).

ÎNVĂȚĂTURA BISERICII

Pe lângă mărturia rațiunii naturale, noi creștinii avem despre existența lui Dumnezeu certitudinea supremă a credinței, care depășește infinit toate certitudinile raționale. Dumnezeu Însuși și-a dezvăluit lumii propria existență.

Învățătura oficială a Bisericii despre existența lui Dumnezeu este clară și obligatorie pentru toți credincioșii. A fost formulată la Conciliul Vatican I și pusă în următoarele cuvinte: „Sfânta Biserică Catolică, Apostolică și Romană crede și mărturisește că există un singur Dumnezeu adevărat și viu, Creatorul și Domnul cerului și al pământului, atotputernic, veșnic, imens, de neconceput, infinit ca o minte și voință și în toată desăvâșirea; care, fiind o substanță spirituală, unică, absolut simplă și neschimbabilă, trebuie să fie predicat ca fiind deosbit de lume, real, și esenșial fericit în sine însuși și de la sine însuși, și inefabil înălțat deasupra a tot ceea ce există sau poate fi conceput în afară de El.”

     Această învățătură a fost în mod expres definită într-un canon: „Dacă cineva neagă pe unicul Dumnezeu adevărat, Creatorul și Domnul tuturor celor văzute și nevăzute, să fie anathema.”

Aceasta este învățătura Bisericii despre existența lui Dumnezeu, sprijită de textele inspirate de Spiritul Sfânt ale Sfintelor Scripturi.

     Ex 2,13-14 Și Moise i-a răspuns lui Dumnezeu: Și dacă mă vor întreba care este numele Tău ce le voi spune? Și Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: „Eu sunt cel ce exist!” Asa să le răspunzi fiilor lui Israel: „Eu exist” m-a trimis la voi!

     Deut 32,39: Vezi așadar, că Eu exist, numai Eu singur exist, să nu ai alți Dumnezei pe lângă Mine. Eu dau viață, Eu dau moartea, Eu rănesc și tot Eu vindec. Nu există nimeni care să vă scape din mâna Mea.

Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu coborât din ceruri pentru a ne dezvălui cunoașterea lui Dumnezeu, că există și cum este:

     Ioan 1,18: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată; Fiul Său cel Unic Născut, care stă la sânul Tatălui, Acesta ni la- făcut cunoscut! 10:30 Eu și Tatăl una suntem. 8,58 Înainte să se nască Avraam, Eu existam! 17,5 Preamărește-Mă cu gloria pe care am avut-o la Tine mai înainte de existența lumii; Rom 9:15 Cristos este deasupra a toate cele ce există, Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor, amin!

     Prin Isus Cristos Dumnezeu s-a coborât pe pământ ca să vorbească cu noi în mod direct folosind limbajul oamenilor. Îi suntem datori cu mulțumire, ascultare și supunere totală, dacă nu-l putem încă iubi.

Indexul Comentariului la Catehismul Bisericii

Pr. Valentin Danciu

Dovezile raționale/filosofice ale existenței lui Dumnezeu (prima parte)

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ

Cateheza 8

Dovezile raționale/filosofice ale existenței lui Dumnezeu

Am văzut în cateheza precedentă că existența lui Dumnezeu se poate dovedi rațional - oricărui om de bunăvoință, plecând de la lume și de la sufletul omului. Aceasta este dogma Bisericii.

     În catehezele următoare vom urma planul apologetic propus de Sf.Alfons Maria de Liguori în „Adevăruri de credință” și vom proba că: (1) Dumnezeul Creator, există; (2) există un singur Dumnezeu, acest Dumnezeu este Dumnezeul cel Viu, care s-a auto-revelat pe Sine în Sfintele Scripturi; (3) Există o singură religie certă și adevărată, revelată și întemeiată de Isus Cristos, și aceasta este religia încredințată de Apostoli spre păstrare și interpretare episcopilor Bisericii Catolice, a cărui cărei cap este urmașul Sf.Petru.

     În această cateheză vom prezenta în formă sintetică toate dovezile raționale ale existenței lui Dumnezeu, pe care mai apoi le vom detalia și analiza (într-o serie de 5 cateheze). Vom vedea (1) ce ne spune rațiunea (20 de argumente); (2) ce ne spune credința spre a confirma argumentele filosofice ale rațiunii naturale.

     Într-o cateheză ulterioară - vom discuta separat argumentele ateismului și ale agnosticimului, care resping dovezile susținute de Biserică și vom aduce răspunsurile apologeticii creștine la obiecțiile ridicate de contestatari. Vom oferi un răspuns și celor care se întreabă de ce atât de mulți contemporani sunt tentați să nu mai accepte raționalitatea argumentelor Bisericii (cauzele ateismului și evoluția istorică a scepticismului occidental - pierederea credibilității clerului).

     Vom încheia modulul dedicat dovezilor raționale cu o cateheză despre simultaneitatea științei și credinței (fides et ratio).

Catehismul Bisericii Catolice 31-35
Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu

„Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.

Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană.

Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului.

     Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut, fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1, 19-20).

Şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului, care se dilată şi se răspândeşte, întreabă frumuseţea cerului, (…) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: «Iată, suntem frumoase». Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării[Serm 241,2]?»

Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie”[Gaudium et Spes 18,1; 14,2], sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.

Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit. 

Astfel, pe aceste „căi” felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”[Sf.Toma de Aquino, Su,mma Theologia 1,2,3].

Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. .. Dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.”

PRINCIPIUL CAUZALITĂȚII

Demonstrarea rațională a existenței lui Dumnezeu se bazează aproape exclusiv pe principiul cauzalității: „Orice efect are cu necesitate o cauză”, afirmație a cărei validitate evidentă este acceptată de orice om cu minte sănătoasă, fără nevoia de a apela la o demonstrație filosofică. Toate dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității.

Putem descompune Principiul Cauzalității în trei mici propoziții:

(1) Tot ceea ce a început să existe a trebuit să aibă o cauză care i-a dat existența. Pentru că este absolut imposibil ca ceva care nu există să-și dea sieși existența (de ex. Materia primordială a Big Bang-ului). Nimicul nu poate produce absolut nimic, pentru că nimicul nu există, este o pură ficțiune a minții noastre.

Cauza este ceea ce produce un efect, iar efectul este ceea ce este produs de o cauză. Orice efect trebuie să aibă o cauză distinctă realmente de el însuși; nimeni și nimic nu se poate cauza pe sine însuși, pentru că ar însemna să fie și să nu fie în același timp. Cauzând și fiind cauzat, ar trebui în mod contradictoriu să existe și să nu existe în același timp: ca și cauză ar trebui să existe, ca și cauzat ar trebui să nu existe. Orice ființă care ar fi putut să nu existe (contingentă), este efectul unei cauze, are existența cauzată de altă ființă. Ființa efect odată nu a existat, ci există după ce n-a existat. Starea eu de neființă, îi precede ființarea.

(2) Această cauză care a dat existență unui efect (unei ființe-efect) care înainte nu exista, ori este Cauza Primă necauzată - caz în care am ajuns la Dumnezeu - ori a fost cauzată, la rândul ei, de o altă cauză anterioară ei. Propoziție evidentă în sine. Singura explicație pentru faptul că există ceva și nu este totul nimic, este că acel ceva care ar putea fi nimic, este cauzat să existe de către altceva care nu poate fi nimic. Dacă părinții sunt cauzați de părinții lor, aceștia la rândul lor sunt cauzați de bunici și ei de străbunici, etc.  

(3) Cu această serie de cauze secundare sau intermediare nu se poate continua până la infinit. Este absolut necesar să ajungem la Prima Cauză necauzată care să fie originea și rațiunea de a fi a tuturor celorlalte cauze. Altfel s-ar ajunge la absurditatea admiterii existenței unei serii infinite de cauze secundare sau intermediare fără ca acestea să fi fost precedate de nici o cauză primară sau inițială. Căci odată suprimată Cauza Primă, dispar cu necesitate toate cauzele secunde. Nici una dintre acestea nu-și are în sine însăși rațiunea de a fi, și tocmai de aceea, au trebuit să și-o primească inițial de la Cauza Primă care să-și aibă în sine rațiunea propriei existențe, deci o Primă Cauză Necauzată, exact ceea ce noi ănțelegem prin termenul de Dumnezeu.

    Toate ființele contingente sunt cauzate de o Ființă necesară, care trebuie să existe întotdeauna și care nu poate să nu fie. Pentru că altfel ar exista o regresie infinită de cauze curente ale existenței. Un lanț de cauze în care orice cauză este în mod simultan actuală și potențială în ce privește existența, este în mod clar imposibil. Există așadar o Cauză primară, necauzată a existenței tuturor ființelor contingente, o Ființă care există prin Sine însăți fără a fi efectul unei cauze, ci există dintotdeauna, și există cu necesitate. Nu își are existența după ce nu a existat, ci are existența dintotdeauna și cu necesitate. Aceasta este Ființa Absolută și necesară: Dumnezeu.

Principiul cauzalității a fost contestat și respins de Kant. Vom vedea răspunsul creștin la critica acestuia, în cateheza dedicată respingerii agnosticismului. Acum spunem doar atât, împreună cu marele filosof catolic dominican Pr. Antonin Sertillanges: „Dacă ești ucenicul lui Kant și te-ai hotărât să ataci intelectul uman chiar în izvorul lui, prin procedee radicale, nu te voi urma pe această cale, pentru că ar presupune refacerea întregii filosofii. Pretențiile mele sunt mai umile... Căci dacă nimic nu este sigur, nici Dumnezeu nu este sigur. Dacă gândirea noastră este o simplă oglindire, discursul nostru o acrobație superioară, cele mai profunde instincte ale noastre doar o formă arbitrară a sensibilității fără nici o legătură cu adevărul în sine, nu mai am nimic de zis: Dumnezeu ar pieri în naufragiul universal al conștiinței și al rațiunii. Dar ce-i interesează pe muritorii obișnuiți această stare a anumitor spirite descentrate și bolnave? Nouă ne va fi suficient să demonstrăm că Dumnezeu există tot atât de cert cât faptul că lumea există, tot atât de sigur cât este faptul că noi existăm; căci nu-i putem nega existența lui Dumnezeu fără a nega împreună cu aceasta orice certitudine teoretică și practică, și fără a ne priva odată cu aceasta de dreptul de a trăi.” (Sertillanges, Izvoarele credinței în Dumnezeu).

Simpla demonstrație pe baza principiului cauzalității lăsă definitiv tranșată chestiunea existenței lui Dumnezeu pentru orice om senin și reflexiv.

Cele 5 Căi ale Sfântului Toma de Aquino

Toate dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității: pleacă de la un fapt experiemental absolut cert și evident tuturor și merge pe lanțul cauzal până la Ființa necesară (care nu poate să nu existe).

Prezentăm acum pe scurt cele cinci argumente clasice, urmând într-o cateheză ulterioar să le detaliem, ca să le putem asimila și utiliza la nevoie.

(1) Existența mișcării: Mișcarea universului pretinde un Prim Mortor imobil, care este chiar Dumnezeu.

Constată cu toții că toate lucrurile din univers sunt într-un continuu proces de mișcare, de schimbare, de devenire de la ce sunt la ceea ce pot fi. De exemplu, existențele neanimate (regnul mineral) nu se pot mișca pe ele însele, ci au nevoie de altceva din afara lor care să le miște (piatra). Cosmosul aparține lumii minerale și întru cât este în continuă expansiune, a avut la început și are nevoie de o serie de motoare care să pună în mișcare corpurile mici și mari care-l compun; dar cum o serie infinită de motoare intermediare este imposibilă, mișcarea Cosmosului - petru a fi expliabilă - are nevoie de un Prim Motor imobil, din afara lui care să-l pună în mișcare cu o forță infinită.

     Dacă n-ar exista nimic în afara universului material, atunci nu ar exista nimic care să cauzeze mișcarea și schimbarea continuă, expansiuneauniversului. Dar întru cât este o evidență că universul se schimbă, trebuie cu necesitate să mai existe ceva pe lângă universul material (format din materie, spațiu și timp). Ființa din afara universului, din afara materiei, timpului și spațiului, este Ființa spirituală (nematerială), neschimbătoare (ne-spațială) și veșnică (atemporală), Dumnezeu, Sursa a toată mișcarea și schimbarea. Nu poate să nu existe Dumnezeu, pentru că nu s-ar putea explica mișcarea din univers.

(2) Cauzalitatea eficientă: cauzele eficiente secunde cer cu necesitate existența une Prime cauze eficiente, pe care o numim Dumnezeu.

Cauză eficientă este cea care produce un efect diferit de ea înseși (tatăl este cauza eficientă a copilului său).

     Cauză eficientă secundară este cea care a fost cauzată la rândul ei de altă cauză eficientă anterioară (tatăl copilului a fost cauzat de tatăl lui).

În acest sens, întregul univers este format din cauze secunde; iar Cauza Primă, care le-a cauzat pe toate este numai una.

     Lumea este formată din ființe vii care nu au existat dintotdeauna, ci au început să existe de la un moment dat (de plidă orice persoana umană). Toți oamenii și-au primit viața de la proprii părinți, iar aceștia de la părinții lor. Este imposibilă prelungirea la infinit a listei de stră-stră-bunici. Astfel se ajunge cu necesitate la o primă ființă vie care este începutul și originea tuturor celorlalte.

    Dacă am suprima această primă ființă, ar fi suprimate automat toate celelalte, a doua, a treia... și am ajunge la concluzia ridicolă că ființele vii actuale nu există. Dar este o evidență că ființele vii există, deci, există o Primă Ființă Vie care n-are tată și mamă, nu s-a născut niciodată, este veșnică, și din Aceasta provin toate celelalte ființele vii ale universului vizibilși invizibil, O ființă care este infinit deasupra tuturor ființelor vii din univers, cărora le transmite existență și viață. Această Primă Ființă Vie este Dumnezeul cel Viu.

     Nu se poate să nu existe Dumnezeu pentru că nu s-ar putea explica existența ființelor existente.

(3) Ființele contingente: contingența lucrurilor din lume ne duce cu toată certitudinea la cunoașterea existenței unei Ființe Necesare care există prin Sine, pe care o numim Dumnezeu.

Ființă contingentă este cea care există, dar putea să nu existe (ființele coruptibile/stricăcioase ale universului).

    Ființă Necesară este cea care există și nu poate înceta să existe; a existat și există prin sine, dintotdeauna și nu va înceta niciodată să existe.

      Sf. Toma de Aquino scrie: „Există în natură lucruri care puteau să nu existe (de ex. oamenii). Este imposibil ca acest gen de ființe să existe dintotdeauna, întru cât cele ce puteau să nu existe au avut un timp în care nu au existat.

     Dacă așadar toate cele ce există au avut posibilitatea să nu existe, a existat un timp în care de facto nu a existat nici una. Dar, dacă ar fi adevărat acest lucru, nici acum n-ar exista ceva, pentru că ceea ce nu există, nu începe să existe decât pentru că ceva ce deja există le dă existență, și de aceea dacă odată nimic n-a existat, ar fi imposibil să existe acum ceva, și deci acum n-ar exista nimic, ceea ce evident este fals.

     Drept consecință, nu toate existentele sunt contingente, ci obligatoriu trebuie să existe între ființe una non-contingentă, o Ființă care să existe cu necesitate... o Ființă care să nu aibă altă cauză în afara ei înseși.”

     Există așadar cu necesitate o Ființă care a existat dintotdeauna și a cărei existență nu depinde de nimic, căci dacă ar depinde ar fi la rândul ei contingentă. Există o ființă necesară a cărei inexistență este o contradicție. Această ființă nu suntem nici noi, nici cosmosul, nici o altă ființă dependentă de o alta, ci Una care există în virtutea propriei esențe și naturi, posedând deplinătatea Ființei și a desăvârșirilor, infinită, eternă, imutabilă, absolut independentă, fără a avea nevoie de ceva sau de cineva.

     Această Ființă trebuie să fie Spirit (capabilă de a gândi și voii) pentru că dacă ar fi materială ar fi finită și schimbătoare; pe lângă aceasta, materia nu poate cauza inteligența și viața, care există în univers. Inteligența poate fi auzată doar de o altă inteligență, și viața de o altă viață. Constatăm că însușirile acestei Ființe Necesare coincid cu atributele dumnezeirii. Deci existența lui Dumnezeu este dincolo de orice îndoială, în lumina simplei rațiuni naturale.

     Acest argument nu poate fi subtras evidenței și nu v-a putea fi demontat niciodată, oricât ar progresa științele naturale.

(4) Diferitele trepte de desăvârșire: existența diverselor grade de desăvârșire în lucruri pretinde cu necesitate existența unei Ființe Perfecte, care să aibă perfecțiunea în gradul maxim. Vedem că toate lucrurile sunt de calități diferite, mai bune sau mai rele, mai calde sau mai reci, mai luminoase sau mai întuneacoase, etc. Deci noi aranjăm lucrurile în termeni de mai mult sau mai puțin, le gândim pe o scară de la cel mai sus la cel mai jos. De pildă, este mai bine să fi decât să nu fi, să poți iubi decât să nu poți iubi (să fi om decât să fi piatră), să gândești decât să nu poți gândi. Modul nostru uman de existență îl percepem ca fiind mai aproape de deplinătatea existenței decât cel al florii, viermilor sau furniciilor. Dar dacă aceste grade de deplinătate (desăvârșire) aparțin ființei și ființa finită întodeauna are o cauză a existinței ei și a însușirilor ei, atunci trebuie să existe un „cel mai cel”, o sursă și un standard real și maxim al tuturor însușirilor ființelor, de la care toate și-au primit însușirile pe care le dețin, căci în orice gen de ființă și însușire maximul este cauza a tot ceea ce există în acel gen de ființă și a însușirilor ei.

     Există așadar ceva care este pentru toate lucrurile existente cauza ființării lor, cauza bunătății lor, etc cauza maximă a tuturor însușirilor lor. Această ființă este Ființa Perfectă la modul absolut, Ființa Ființelor. Perfecțiunea perfecțiunilor este Dumnezeu.  

     Nu poate să nu existe Dumnezeu pebtru că nu s-ar putea explica diversitatea însușirilor ființelor și gradul or de participare la Desăvârșirea Supremă.

În sfârșit argumentul cel mai clar și ușor de înțeles de către toți. Chiar și Kant se înclina în fața lui.

(5) Argumentul design-ului și al ordinii universului.

1. Universul ne pună în față o uimitoare cantitate de fapte care presupun inteligibilitate. Cercetând alcătuirea universului (complexitatea mișcării astrelor, fotosinteza vegetală, matematica albinelor, ochiul uman, o celulă, o proteină în care părți foarte bine ordonate de o complexitate enormă și pline de delicatețe lucrează împreună cu nenumărate altele la fel de complexe pentru a obține un anumit obiectiv), se ajunge la constatea este cavsi matematic ordonat. Și că, dacă un Creator infinit de înțelept și de puternic nu ar exista, ar trebui să punem toată acestă ordine inteligibilă și dinamică pe seama hazardului.

2. Deci, această ordine inteligibilă fie este produsul întâmplării fie al unui proiect inteligent.

3. Universul nu este produsul hazardului, care nu poate explica nicidecum această ordine.

4. De aceea universul este produsul unui proiect inteligent.

5. Proiectul poate veni doar de la o minte, de la un proiectant.

6. Deci universul este produsul unui Proiectant inteligent. Deci există acel Creator inifit de inteligent și de puternic, iar lumea este rezultatul operei acestei inteligențe infinite.

     Nu poate să nu existe Dumnezeu pentru că nu s-ar putea explica ordnea universului.

În concluzie,

Credința în Dumnezeu nu este contrară rațiunii, ci dimpotrivă rațiunea o susține și o cere. Credința aparține funcțiunilor normale ale inteligenței umane. Ateul este un caz clinic, cum este cel al unuia care își pierde rațiunea. Căci a admite că jocul orb al hazardului forțelor naturale a produs tot ce există echivalează cu a accepta existența unei non-inteligențe mai inteligentă decât inteligența înseși.

Necredința nu constă în a nu crede, ci în a crede ceea ce este mai dificil de crezut decât ceea ce e mai ușor și mai conatural rațiunii. Când vine vorba de dovezi, ateul (neavând suficiente pentru a-și fundamenta propria poziție) are mai multă nevoie de credință în probabilitatea propriilor teze, decât creștinul. Un celebru apologet creștin contempran, Norman Geisler și-a intitulat una dintre cărți tocmai așa: „Nu am destulă credință ca să fiu ateu.”. Credința - spune el - întodeauna este cea care umple un gol în sfera cunoașterii, și se dovedește că ateii au goluri mai mari în cunoaștere decât credincioșii, deoarece au mai puține dovezi pentru credințele lor decât creștinii pentru ale lor.

Papa Benedict XVI într-o celebră omilie și-a făcut cunoscută poziția pe această temă când a spus: 

     ”Noi credem în Dumnezeu! Aceasta este o decizie fundamentală din partea noastră. Suntem întrebați: mai este posibil astăzi? Este rezonabil? Începând de la Iluminism încoace, știința, cel puțin în parte, s-a străduit să caute o explicație a lumii în care Dumnezeu să nu fie necesar. Și dacă aeasta ar fi așa, El ar fi devenit inutil în viețile noastre. Dar oridecâte ori încercarea se apropie de succes, inevitabil va deveni clar că ceva lipsește din ecuație! Când Dumnezeu este sustras, ceva nu merge pentru om, lume și întregul univers. 

     Deci ajungem la două alternative. Ce a fost mai întâi? Rațiunea Creatoare, Spiritul Creator, care crează toate lucrurile și le face să crească, sau Nerațiunea, care, lipsită de orice înțelegere, totuși cumva reușește să producă un cosmos matematic ordonat, inclusiv omul și rațiunea acestuia. A doua alternativă, totuși, n-ar fi nimic mai mult decât rezultatul întâmplător al evoluției, și de aceea, în cele din urmă, la fel de lipsită de sens. 

     Ca și Creștini, noi spunem; „Eu cred în Dumnezeu tatăl, Creatorul cerului și al pământului” - Eu cred în Creatorul Spirit. Noi credem că la începutul a toate este Cuvântul cel veșnic, cu Rațiune și nu cu Nerațiune. Cu această credință noi nu avem nici un motiv să ne ascundem, nu avem nici o teamă că am putea sfârși într-un drum înfundat. Noi ne bucurăm că îl putem cunoaște pe Dumnezeu! Și încercăm să-i ajutăm pe alții să vadă raționalitatea/rezonabilitatea credinței, așa cum Sf. Petru în prima sa Epistolă cere explicit Creștinilor din timpul lui, și odată cu ei, și nouă deasemenea (1Pt 3,15)”. (Fragment din Omilia Sf.Părinte Papa Benedict XVI, Regensburg, 12 Septembrie 2006)

În cateheza următoare vom prezenta celelelate 15

Argumente complementare

(1) Consimțământul universal al neamului omenesc

(2) Dorința naturală după fericire desăvârșită

(3) Existența legii morale

(4) Existența miracolelor

(5) Argumentul Kalam

(6) Argumentul contingenței

(7) Argumentul lumii ca Întreg interactiv

(8) Argumentul conștiinței inteligente

(9) Argumentul adevărului

(10) Argumentul originii ideii de Dumnezeu

(11) Argumentul ontologic

(12) Argumentul conștiinței morale

(13) Argumentul experienței estetice

(14) Argumentul experienței religioase

(15) Pariul lui Pascal

Cine citește engleză poate consulta online cele 20 de argumente ale existenței lui Dumnezeu prezentate de Peter Kreeft în „Manual de Apologetică Creștină”.

Indexul Comentariului la Catehismul Bisericii

Pr. Valentin Danciu

Posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

Dumnezeu locuiește într-o lumină inacesibilă
și nici un om nu l-a văzut vreodată și nici nu-l poate vedea.
Însă  [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui
pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui,
aşa încât ei nu se pot scuza.” - Sf. Pavel (1Tim 6,16; Romani 1,20)

POSIBILITATEA DEMONSTRĂRII EXISTENȚEI LUI DUMNEZEU 

(Comentariu la CBC 31-38)

Biserica ne învață că rațiunea (1) poate cunoaște cu certitudine existența lui Dumnezeu, că (2) existența Lui se poate demonstra.

Și așteaptă de la creștin să o poată face pentru a-i încuraja pe credincioșii care se îndoiesc și pentru a respinge argumentele ateismului. Nu este suficientă o credință neargumentată, în zilele noastre. Oamenii își pun întrebări și Dumnezeu se așteaptă să le știm răspunde. Nu doar celor care deja cred (coloana 1), ci și celor care întâmpină mari dificultăți în a crede (fiindu-le avariată baza coloanei 1). Creștinismul este religia adevărată, și există răspunsuri foarte puternice la toate întrebările scepticilor, dar trebuie să le găsim. Trebuie să ne punem serios întrebările necredincioșilor, fără a le lua în zeflemea, ci pentru a le găsi răspunsurile, știind că realitatea întotdeauna este de partea noastră. Din timpurile biblice până astăzi gânditorii creștini au răspuns la întrebările care provocau fundamentele credinței creștine, așa că putem apela la munca lor pentru a ne ajuta să găsim răspunsuri la provocările de astăzi. Dumnezeu ne poruncește să o facem, pri gura Sf.Petru: „Fiți întotdeauna pregătiți pentru a prezenta o apărare cu blândețe și respect oricui vă întreabă despre rațiunea speranței voastre.” (1Pe 3,15)

Și aceasta cu atât mai mult în vremurile noastre în care după cum mărturisește Constituția Dogmatică despre Credința Catolică (Dei Filius, nr.5-8; 1870, Ses.3, a Conc.Vat I): „Este binecunoscut tuturor că ereziile condamnate de Conciliul din Trento s-au răspândit într-o multitudine de secte prin lucrarea cărora credința în Cristos unei mari mulțimi de oameni a fost cu totul distrusă... Abandonarea și respingerea credinței creștine, negarea lui Dumnezeu și a Cristosului Său, a scufundat mințile multora într-un abis al panteismului, materialismului și atismului, iar consecința este că acum luptă să distrugă natura rațională înseși, să nege orice criteriu a ceea ce este drept și just, și să răstoarne înseși fundațiile societății umane. Și cum această impietate se răspândește în toate direcțiile, s-a întâmplat ca și dintre copiii Bisericii Catolice să se abată de la evlavia autentică, și cum adevărul a fost treptat diluat în ei, sensibilitatea lor catolică a slăbit. Duși departe de diverse și ciudate învățături, confundând natura cu harul, cunoașterea umană cu credința divină, au ajuns să distorsioneze sensul autentic al dogmelor pe care Sfânta Maică Biserica le ține și le învață, și să pună în pericol integritatea și autenticitatea crednței înseși.”

Astăzi ateismul, care odinioară era considerat o monstruoasă aberație intelectuală, a fost reabilitat, și se prezintă pretutindeni drept dovadă de eroism, curaj de a raționa cu autenticitate și în conformitate cu mizerabila condiție umană.

1. Este necesară demonstrarea existenței lui Dumnezeu?

Unii, dimpotrivă susțin că existența lui Dumnezeu nu este necesar să fie demonstrată:

(a) - pentru că existența lui este un adevăr clar și evident care nu necesită nici o demonstrație:

(1) existența lui Dumnezeu este un adevăr nemijlocit, evident în sine și clar tututor întru cât mintea noastră îl cunoaște și îl vede intuitiv pe Dumnezeu și prin El toate lucrurile (eroarea ontologiștilor, condamnată de Biserică în 1861 și 1887, Malebranche, Rosmini): Cunoașterea nemijlocită/imediată a lui Dumnezeu, cel puțin cea obișnuită, este esențială intelectului uman, într-o așa măsură încât fără aceasta intelectul nu poate cunoaște nimic ...Acea ființă care este în toate lucrurile și fără de care noi nu înțelegem nimic, este Ființa Dumnezeiască. Universaliile, obiectiv privite, nu sunt în realitate distincte de Dumnezeu (Dz 1659-1661)

(2) Existența lui Dumnezeu este evidentă în sine pentru că simpla înțelegere a termenilor implicați ne face să vedem fără efort că predicatul este conținut în subiect (Argument popular, ne condamnat, dar nici asumat ca valid de Biserică: Sf.Anselm, Sf.Albert cel Mare, ...)

(3) Existența lui Dumnezeu nu este evidentă, nici în sine, nici cu privire la noi, ci trebuie demonstrată (Duns Scotus, Ockam).

(b) - pentru că nu se poate demonstra rațional, implicând aici că nu se poate demonstra rațiunii omului modern, că nu se mai poate demonstra chiar dacă înainte se putea; condițiile istorice actuale ar împiedica omul tehnologizat să accepte dovezile rațiunii prekantiene ca fiind apodictice (care exclude posibilitatea unei opoziții).

Catehismul răspunde la (a 1,2 și 3) și la (b):

a) Existența lui Dumnezeu nu se cunoaște nemijlocit, prin intuiție. Dumnezeu poate fi cunoscut prin rațiunea naturală prin mijlocirea simțurilor (exterioare și interioare, lume și om), nu printr-o vedere intuitivă a lui. Existența lui Dumnezeu nu se cunoaște imediat/nemijlocit, nici prin intuiție. „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată” (Ex 10,1); Nu mă v-a vedea nici un om fără să moară (Ex33,20). Dumnezeu locuiește într-o lumină inacesibilă și nici un om nu l-a văzut vreodată și nici nu-l poate vedea (1Tim 6,16). Nu este posibilă în mod natural vederea intuitivă a lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl cunoaștem (pe cale naturală) mediat prin lucrarea simțurilor, prin concepte analoage; „În prezent nu-l vedem pe Dumnezeu, ci doar cumva îl cunoaștem prin oglindire, prin imagini obscure; dar atunci îl vom vedea față către față (1Cor 13,12)” Cunoașterea nemijlocită și intuitivă a lui Dumnezeu nu este conaturală intelectului uman ci doar celui divin, la care omul poate avea acces doar printr-o ridicare prin har a intelectului uman la modul de acțiune divină, supranaturală (contemplațua infuză). Ontologismul îi face pe toți ateii mistici, contemplativi.

Biserica a condamnat teza progresiștilor care susțin opusul, și anume că omul nu are nevoie să fie ridicat la un grad supranatural de cunoaștere pentru a ajunge să cunoască (treptat, prin propriile forțe) totul: „Dacă cineva spune că omul nu poate fi ridicat prin puterea dumnezeiască la o cunoaștere și o desăvârșire deasupra celei naturale, ci că el însuși poate și trebuie să ajungă în posesia întregului adevăr și bine prin progres continuu, să fie anatema.”

Existența lui Dumnezeu deși este evidentă în sine, nu este evidentă pentru noi, deci trebuie demonstrată. Aquino (ST I,2,1): „Propoziția „Dumnezeu există” este evidentă în sine, pentru că în ea predicatul „există” se identifică cu subiectul (Dumnezeu)”, pentru că Dumnezeu este însăți Existența. Dar în ceea ce ne privește pe noi, care nu cunoaște natura dumnezeiască, nu este evidentă, ci trebuie demonstrată prin mijlocirea lucrurilor pe care le cunoaștem...”

Este evident că Dumnezeu există, dar nu printr-o evidență empirică, ci prin tr-una rațională, care trebuie demonstrată. De pildă, nimeni nu pune la îndoială adevărul evident al teoremei lui Pitagora (că într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor lungimilor catetelor este egală cu pătratul lumgimii ipotenuzei, a²⁺b²=c²); dar această evidență deși nu se intuiește, poate fi demonstrată cu ușurință pe cale rațională. Orice copil de clasa a VII-a învață cum se face demonstrația, nu este intuitivă, dar nici nu este inaccesibilă rațional.

b) Existența lui Dumnezeu se poate demonstra și în zilele noastre, chiar dacă mintea modernă întâmpină grave dificultăți: „Adevărurile religioase pot fi cunoscute de toți și în condiția actuală a neamului omenesc, cu ușurință, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare” (CBC 38)  

2. În ce sens se poate demonstra existența lui Dumnezeu

CBC 31 „Omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”, nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”, care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.”

CBC 35b „Dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti”.

Așadar Catehismul ne învață că:

- nu oricărui om i se poate demonstra existența lui Dumnezeu, ci doar celui care îl caută pe Dumnezeu, Acesta îi descoperă anumite „căi” (Isus: Căutați și veți afla!)

- nu pe orice cale se poate demonstra, ci doar pe cale rațională

- dovezile ale existenței lui Dumnezeu nu sunt dovezi empirice (experiemente științifice) ci „argumente convergente şi convingătoare” care produc certitudini adevărate

- aceste argumente și certitudini păstrează omului libertatea de a alege între credință și necredință, demonstrându-i totuși că a necrede nu este un comportament inuman și irațional

Mintea umană nu poate ajunge la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, în actuala stare naturală și decăzută. Cunoașterea naturii divine depășește capacitatea umană de înțelegere. O astfel de demonstrație ar echivala cu genul de certitudine generat de un experiement științific. Credința ar deveni atunci imposibilă, pentru că am trăi în vedere. Dar, prin lumina naturală, mintea poate deduce prin mijlocirea simțurilor, din efectele Ei, certitudinea existenței unei Cauze prime și a unui Scop ultim, pe care toți îl numesc Dumnezeu. (CBC 35b) Această demonstrație nu-l constrânge să accepte existența lui Dumnezeu, pe cel care și-ar dori ca Dumnezeu să nu existe. Dar îl întărește pe credincios și îl încurajează pe cel are caută dar se îndoiește, să caute mai departe pentru că credința este rezonabilă.

Nu avem nici un argument pentru cine a decis că nu-i convine să existe Dumnezeu. Avem toate argumentele pentru oamenii de bunăvoință care caută și iubesc cu sinceritate adevărul.

3. Principalele erori cu privire la posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

(A) AGNOSTICISMUL: neagă capacitatea minții omenești de a cunoaște adevărurile supra-sensibile, și în primul rând pe Dumnezeu. Și neagă posibilitatea revelației înseși; Dumnezeu nu se revelează în lume, și dacă ar face-o omul nu l-ar putea înțelege. Existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, și orice încercare de a o face nu produce certitudine.

Principalele forme:

(a) POZITIVISMUL: nu admite ca obiect a științei decât datele dobândite prin simțurile interne și externe. Existența cauzelor suprasensibile, în special existența lui Dumnezeu este absolut incertă.

(b)  CRITICISMUL kantian, afirmă că obiectul minții - rațiunii teoretice sunt numai fenomenele sensibile. Toate lucrurile care trec dincolo de simțuri nu cad sub incidența rațiunii. Kant suține că în ceea ce privește rațiunea teoretică, existența lui Dumnezeu nu se poate nici afirma, nici nega; dar rațiunea pratică postulează și pretinde existența lui Dumnezeu cu scopul de a stabili proporția cuvenită între merit și recompensa faptelor bune.

(c) PRAGMATISMUL (W. James) măsoară adevărul după simpla lui utilitate practică. Nu putem argumenta teoretic dacă Dumnezeu există sau nu, dar este un adevăr pratic, întru cât avem nevoie de El.

(d) SENTIMENTALISMUL afirmă că existența lui Dumnezeu, nu atât se demonstrează, cât se simte, fie printr-un instinct (numit simț comun), fie printr-un simț interior (afectul inimii) sau printr-o intuiție a inimii (simțul religios al moderniștilor, imanentiștilor, pseudomistici).

(e) EXISTENȚIALISMUL: respinge realitatea esențelor imutabile ale lucrurilor și se preocupă strict de existența personală a fiecăruia (neagă raționamentul metafizic).

(B) TRADIȚIONALISMUL exagerează elementul supranatural prejudiciind puterile rațiunii. Susține că pentru cunoașterea cu certitudine a lui Dumnezeu este strict necesară revelația. Ideea de Dumnezeu provine din revelația primară, transmisă pe cale orală până la noi. Erori respinse de Biserică în mod formal.

4. Doctrina Catolică despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

(1) Existența lui Dumnezeu nu se poate demonstra prin argumentul ontologic al Sf.Anselm: Noțiunea Dumnezeu se referă la ființa perfectă. N-ar mai fi perfectă dacă i-ar lipsi atributul existenței. Deci în însăși conceptul de Dumnezeu este implicată existența Sa reală. Deci oricne ar înțelege ce înseamnă cuvântul Dumnezeu ar deduce imediat existența lui reală. Numai prostul ar putea spune că nu există Dumnezeu.

     Descartes adaptează argumentul afirmând că întrucât Dumnezeu este ființa infinită, și non-existența nu poate fi numită infinit, Dumnezeu există.

     Problema acestor argumente este că trec în mod ilegitim din sfera ideilor în cea a realității. Plecând de la o ideea nu se poate ajunge decât la altă idee, adică la existența ideală a lui Dumnezeu. Dar pentru a demonstra existența reală a lui Dumnezeu trebuie să plecăm de la lucruri reale, cu scopul de a urca, printr-o riguroasă cauzalitate, până la Cauza Primă care le-a cauzat pe toate.

(2) Rațiunea umană poate demonstra cu toată certitudinea existența unui Dumnezeu Creator și Domn a tot ceea ce există (De fide, definitivă, expres definită)

„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane”[Vatican I, Dei Filius,2 ].

Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. ” (CBC 36)

„Dacă cineva ar spune că Dumnezeul unic și adevărat, Creatorul și Domnul nostru, nu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii umane prin mijlocirea lucrurilor create, să fie anathema.” (Conciliul Vatican I, Canonul I)

Biserica are o confirmare infailibilă a acestui optimism cu privire la capacitățile rațiunii umane, chiar în Cuvântul lui Dumnezeu care afirmă cu claritate, dincolo de orice îndoială: Că din măreţia şi frumuseţea celor create, prin analogie, se vede Creatorul lor. (Înțeleciunea 13,5) Și cu toate acestea, nici ei [cercetătorii lumii acesteia] nu sunt de iertat. Căci dacă au avut puterea să cunoască astfel de lucruri, încât să poată intui [taina] veacului, cum de nu l-au găsit repede pe Stăpânitorul acestora? (Id. 8-9).

     Sf. Pavel, reia argumentul în scrisorile lui: „De fapt, [realitatea] sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza.” (Romani 1,20)

Așadar, în concluzie, Biserica ne învață că rațiunea poate cunoaște cu certitudine existența lui Dumnezeu, că existența Lui se poate demonstra. Și așteaptă de la creștin să o poată face pentru a-i încuraja pe credincioșii care se îndoiesc și pentru a respinge argumentele ateismului. În catehezele următoare vom vedea cum.