Lectura Cuvântului lui Dumnezeu, principalul mijloc pentru restaurarea religiei decăzute


Luis de Granada, Compendiul Doctrinei Creștine, Capitolul I, 2



Mare mirare este cum a putut să cadă peste oameni un atât de mare dezinteres față de acest Cuvânt, pe care Dumnezeu l-a recomandat atât de mult, și pentru transmiterea căruia a făcut atât de multe, ca să le fie de folos. El însuși s-a pus să scrie cu degetul său legile după care trebuie să trăim (Exod 13). El însuși a poruncit să se facă un tabernacol și o arcă cu bogății de mare preț și multă artă, și acolo a dorit să fie păstrată și depozitată Cartea ca să i se poată aduce o mai mare venerație (Exod 25). El i-a poruncit lui Iosua să nu ia niciodată Cartea aceasta din fața ochilor lui și de la gura lui ca să citească totdeauna în ea și să-i învețe din ea pe ceilalți (Iosua 1). El a poruncit oricui ar ajunge să fie rege în Israel să țină alături de el această Carte scrisă de propria Sa mână, dacă-și dorește să domnească prosper și să trăiască zile multe pe fața pământului. Despre această poruncă zicea Filon Alexandrinul, preanobil scriitor printre iudei, că nu s-a mulțumit Dumnezeu ca regele să aibă această Carte scrisă de mâna altuia, ci i-a cerut să și-o scrie cu propria lui mână, pentru ca transcriind-o să-i rămână cât mai bine întipărite în memorie sentințele din ea, scriind-o cu multă luare aminte cuvânt cu cuvânt, și pentru ca astfel să stimeze și mai mult ceea ce el a scris cu propria sa mână (rege fiind), deși avea la dispoziție mulți scribi și oficiali cărora le-ar fi putut încredința această lucrare, și pe această cale să crească în el stima față de Legea lui Dumnezeu, văzând că mai întâi a fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu însuși și după aceea a fost transcrisă nu de mâna oamenilor din popor, ci de regii înșiși.


Și cumva, ca și cum aceasta n-ar fi fost îndeajuns, ca să se amintească și mai bine această poruncă, i-a poruncit lui Moise ca atunci când v-a intra în pământul făgăduinței, să înalțe câteva pietre mari și să scrie pe ele cuvintele acestei Legi, pentru ca cei care trec pe acolo, să vadă cuvintele acelea și să audă vocea acelui mut predicator. În același gând, recomanda Solomon fiului său spiritual pe care-l îndruma în cartea Proverbelor, zicând (Prov. 6,20-23): Păzește, fiul meu, poruncile tatălui tău, și nu părăsi legea mamei tale. Lucrează astfel încât să o ai totdeauna lipită de inima ta și prinsă ca o nestemată la gâtul tău. Când pleci să meargă cu tine, când dormi să stea la căpătâiul tău, când te trezești, vorbește cu ea, pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt o candelă aprinsă, și Legea lui este lumină, și reproșul doctrinei este calea spre viață. Mii de astfel de locuri s-ar putea aduce aici, luate atât din aceste cărți cât și din toate celelalte cărți sapiențiale, în care oamenii sunt îndemnați în mii de feluri spre dragostea și studierea dumnezeieștii înțelepciuni, ceea ce nu este altceva decât zi și noaptea a citi, a asculta, a gândi și medita legea lui Dumnezeu, - partea cea bună pe care a ales-o Maria, care așezată la picioarele lui Cristos îi asculta în liniște Cuvântul (Luca 10).



Cum aș putea vorbi cum se cuvine despre puterea (potențialul) și roadele (efectele) acestui Cuvânt? Când Dumnezeu a voit să-și revoce poporul din pricina păcatelor, l-a trimis pe Ieremia să scrie toate profețiile pe care i le descoperise împotriva acelui popor, și i-a cerut să le citească în public după aceea. Acea lectură i-a lăsat înmărmuriți și ca trăzniți pe ascultători săi care, se priveau unii pe alții cuprinși de spaimă și confuzie (Ier. 36). Când regele Iosia a făcut acele fapte mărețe și minunate în slujba lui Dumnezeu - pe care nici un rege de dinaintea lui sau de după el nu le-a mai făcut (2Regi 23,25) - nu s-a folosit de nici un alt mijloc sau principiu decât de citirea publică a cărții Legii lui Dumnezeu, care se găsea în Templu! Când regele Iosafat a voit să readucă regatul său înapoi la cultul și supunerea față de Dumnezeu, n-a folosit nici un alt mijloc decât trimiterea de preoți și leviți în toate părțile regatului cu Cartea lui Dumnezeu în mâini, poruncindu-le să o citească poporului și să explice doctrina Cărții. Și ca să arate Dumnezeu rodul rezultat din acest minunat plan, zice mai departe Scriptura: Pentru aceasta a pus Dumnezeu o mare frică peste toate regatele pământului, care n-au mai îndrăznit să ridice armele împotriva regelui Iosafat, și astfel i-a crescut gloria până la cer, și mari iau fost bogăția și domnia. Toate acestea sunt scrise în capitolul 17 al cărții Paralipomenei. Mi-aș dori ca acest capitol să-l aibă scris în adâncul inimilor lor toți prelații Bisericii creștine, ca să învețe din el să fie Episcopi după exemplul acestui rege. Pentru că, dacă ar face ei ceea ce a făcut regele Iosafat, fără îndoială că nu ar înflori mai puțin acum imperiul creștinilor decât a înflorit pe atunci cel al iudeilor, întru cât și acum este același Dumnezeu ca și atunci ca să ne arate aceleași dovezi de bunăvoință dacă-i facem aceleași servicii. Căci dacă Biserica este acum încercuită din toate părțile de așa de multe rele - atât de războaie cât și de erezii, - nu știu cărui lucru i s-ar putea atribui starea aceasta decât lipsei preocupării de a se citi Cuvântul lui Dumnezeu.


Atunci când profetul Baruh a dorit să înduplece spre penitență rămășița de popor care fusese dusă captivă în Babilon, tot de acest mijloc s-a folosit, strângând la un loc toți captivii și citindu-le un fragment din această doctrină: În anul la cincilea, în luna a șaptea, în timpul când caldeii au luat Ierusalimul și l-au ars în foc, Baruh a citit cuvintele cărții acesteia în auzul lui Iehonia, fiul lui Ioachim, regele lui Iuda, și în auzul întregului popor care venise pentru [a asculta cuvintele] cărții (Baruh 1). Această lectură, zice dumnezeiasca Scriptura, i-a făcut să plângă, și să se roage și să postească și să facă penitență pentru păcatele lor. Și hotărând să strângă laolaltă milosteniilele și să le trimită la Ierusalim ca să se poată oferi sacrificii în templu pentru păcatele lor, au găsit de cuvință ca împreună cu banii să trimită și Cartea care li se citese, ca să o citească și cei din Ierusalim, crezând cu tărie că acea lectură v-a lucra în toți cei ce o vor citi, ceea ce a lucrat în ei.
Apoi, odată încheiată robia după șaptezeci de ani, oare cu ce s-a pus început refondării cetății, templului și religiei, decât cu această lectură a Legii lui Dumnezeu? Așa stă scris în cartea a doua a lui Esdra (2Esd/Neemia 8-9) că în a șaptea lună a venit tot poporul din cetățile lui la Ierusalim cu un suflet și o inimă; și strângându-se într-o mare piață, a citit Esdra șapte zile la rând cu claritate și atenție cartea legii și a poruncilor lui Dumnezeu. Și poporul vărsa lacrimi multe când i se citea; și în ziua a douzeci și patra a acelui luni s-au întors să continue lectura de patru ori pe zi, ocazie cu care de asemenea se rugau și lăudau pe Dumnezeu. Și cu aceste două exerciții s-au mișcat spre pocăință și au reînnoit religia, care era decăzută. Mai mult, au reușit să înfăptuiască una dintre cele mai mari isprăvi din câte s-au făcut vreodată pe lume: despărțirea de femeile străine cu care se căsătoriseră, ca să nu rămână poporul lui Dumnezeu amestecat cu seminția neamurilor.


Acestea și alte minunate efecte lucrează în suflete Cuvântul lui Dumnezeu. Din acest motiv Cuvântul dumnezeiesc are multe și diverse nume în Sfintele Scripturi, fiecare descriind câte unul dintre marea varietate și multitudine de efecte ale sale. Cuvântul este numit pâine, vin, lumină, rouă cerească și în multe alte feluri. Se numește pâine pentru că susține omul în viața spirituală. Se numește vin, pentru că înveselește și întărește inimile pe calea lui Dumnezeu. Se numește lumină, pentru că luminează mințile cu cunoașterea adevărului. Se numește foc, pentru că aprinde voințele de dragostea de Dumnezeu. Se numește ciocan, pentru că zdrobește inimile înverșunate și împietrite. Se numește apă, pentru că potolește ardoarea poftelor și a dorințelor rele. Se numește rouă cerească și ploaie, pentru că irigă pământul inimilor noastre sterile și secate și le face să dea din nou roada faptelor bune. Se numește medicament, pentru că vindecă rănile păcatelor noastre, așa cum ne arată Înțeleptul când zice: Nu ierburile nici oblojeala i-au vindecat pe oameni, ci Cuvântul tău, Doamne, care le vindecă pe toate.

În sfârșit, Cuvântul lui Dumnezeu le lucrează pe toate și pe toate le poate, ca și însuși Dumnezeu, căci este instrumentul Său de lucru. De aceea, pe bună dreptate i se atribuie - într-un sens - toate efectele Cauzei Principale. Așa zice Profetul (Ps 28): Vocea Domnului este preaputernică, vocea Domnului este premărită. Căci fiind preaputernică, înfăptuiește lucruri preaputernice: Cuvântul lui Dumnezeu învie morții, îi regenerează pe cei vii, îi vindecă pe bolnavi, îi ocrotește pe cei sănătoși, îi luminează pe cei orbi, îi aprinde pe cei lâncezi, îi satură pe cei flămânzi, îi întărește pe cei slabi, îi înveselește pe cei întristați și îi reînsuflețește pe cei disperați. Cuvântul Domnului este mana cerească din străvechime care avea într-însa puterile și gusturile tuturor mâncărurilor: căci nu există nici gust, nici afect, pe care vreun suflet să voiască să-l perceapă și pe care să nu-l găsească din cuvintele lui Dumnezeu. Cu ele se mângâie cel întristat, se însuflețește cel neîncrezător, se aprinde cel lipsit de devoțiune, se înveselește cel copleșit de necazuri, se înclină spre pocăință cel împietrit, și se înmoaie mai mult cel blând. Multe dintre aceste efecte ale Cuvântului le-a explicat în puține cuvinte Profetul când a zis: Legea Domnului este curată și fără de pată; ea convertește sufltele. Mărturia Domnului este fidelă și adevărată; ea dă înțelepciune celor mici. Judecățile Domnului sunt drepte, și înveselesc inimile. Porunca Domnului este clară și strălucitoare, și luminează ochii sufletului. Cât de mare este această înțelepciune și lumină, același Profet o declară într-un alt psalm zicând: Cât de îndrăgostit sunt Doamne, de Legea ta! Toată ziua mi se scurge gândindu-mă la ea. Ea m-a făcut mai prudent decât toți dușmanii mei, și de aceea niciodată nu mă voi îndepărta de ea. Ea ,m-a făcut mai înțelept decât toți maeștrii mei, căci m-am ocupat neîncetat de studierea și de meditarea ei. Legea Ta mi-a dat mai mult discernământ decât au bătrânii experiementați, căci m-a preocupat ținerea ei.


În concluzie, dacă această lumină lucrează în suflete efecte atât de mari și de minunate, oare ce este mai demn de plâns - cum spuneam la început - decât să vezi această lumină alungată din lume, să vezi tenebre atât de adânci și de palpabile, atât de multă ignoranță în rândul copiilor, atâta nepăsare din partea părinților, și atât de mare vulgaritate și orbire în cea mai mare parte a creștinilor?

Ce altceva există pe lume mai vrednic de a se ști decât Cuvântul lui Dumnezeu, și ce altceva este mai dat uitării? Ce este mai de preț, și cu toate acestea mai disprețuit? Cine mai înțelege maiestatea și forța articolelor de credință? Cine mai știe esența poruncilor? Cine mai cunoaște necesitatea de a ne ruga și de a primi sacramentele? Cine știe să se mărturisească și să-și descopere rănile așa cum se cuvine Doctorului dumnezeiesc în spovedanie? Cine știe să se pregătească cum se cuvine pentru sfânta împărtășanie? Cine știe să asculte o liturghie și o predică cu religiozitate și evlavie? Cine mai știe ce îi datorează lui Dumnezeu pentru binefacerea botezului, sau pentru binefacerea răscumpărării și pentru Preasfântul Sacrament? Trăim ca niște oameni fermecați, orbi printre atâtea lumini, insensibili printre atâtea taine, ingrați printre atâtea binefaceri, împietriți și surzi printre atâtea lovituri și strigăte, reci și congelați printre atâtea flăcări și străluciri venite de la Dumnezeu. Dacă știm câte ceva din porunci și din doctrina creștină, le știm lacunar, fără gust, fără vreun fel de sentiment sau gând legat de ele. Așa că mai degrabă se poate spune că știm doar numele lucrurilor și titlurile tainelor, decât tainele înseși.