Adevărata Religie de-a lungul veacurilor

ISTORIA EVOLUȚIEI FORMELOR DE VIAȚĂ CREȘTINĂ
DE LA CRISTOS PÂNĂ LA NOI

Ciclu catehetic de istoria spiritualității creștine în curs de desfășurare la Biserica Sf.Maria Regina Păcii.  Întânirile au loc în fiecare miercuri de la ora 19:00.

PROLOG

De ce acest titlu?

Titlul „De vera Religione”, Despre adevărata religie este preluat din lucrarea cu același nume al Sf. Augustin din Hippo Regius (+430), Doctor al Bisericii Catolice Occidentale care începe așa: „Calea care conduce la viața bună și fericită constă în adevărata religie, prin care se cinstește unicul Dumnezeu și, cu cea mai curată evlavie, se recunoște în El principiul tuturor creaturilor, prin care universul are un început, o împlinire și o capacitate de conservare”. Este o carte scrisă în dimineața verde a acestei lumi, când Soarele Dreptății abia răsărise luminând pentru întâia oară culorile creației genuine care - în lipsa luminii necreate - înveliseră milenii întregi în nuanțele sumbre ale mâhnirii lumea decăzută în uitarea adevăratului Dumnezeu.

Astăzi, la început de mileniu III, când lumea s-a scufundat din nou în întunericul lepădării iubirii de adevăr, e o mare mângâiere să asculți un Învățător autentic care se bucură de pământul încălzit după multă vreme de primele raze ale luminii: „Pot spune cu cea mai mare certitudine și cu pace în suflet tuturor celor cărora le place să citească cu încăpățânare cărțile [filosofi]lor [duplicitari] că nu se mai poate nimeni astăzi îndoi, - în aceste timpuri marcate de Creștinism -, care religie este de preferat, care constituie calea spre adevăr și fericire... Căci s-a întâmplat ca din singura regiune a pământului în care se cinstea numai unicul Dumnezeu, - unica în care se putea naște un astfel de om [mare și divin care să reușească să convingă popoarele să creadă astfel de lucruri] -, au fost trimiși în toate părțile pământului niște oameni aleși, care au aprins focul iubirii dumnezeiești cu faptele lor virtuoase și cu predica lor. Și după ce și-au consolidat învățătura cu adevărat mântuitoare, au lăsat urmașilor pământurile pline de lumină... Astăzi printre oameni și popoare se anunță: La început era Cuvântul... Și pentru a face astfel încât acest adevăr să fie înțeles, iubit și savurat, încât sufletul să fie însănătoșit și ochiul minții să-și regăsească vigoarea necesară ca să primească o lumină așa de mare, avarilor li se spune: Nu strângeți comori pe pământ... pentru că unde este comoara ta acolo este și inima ta; desfrânaților: Cine seamănă în carne, din carne v-a culege corupția; dar cine seamănă în spirit, de la spirit v-a culege viața veșnică; celor mândri; Cine se înalță pe sine v-a fi smerit și cine se smerește va fi ridicat; celor mânioși: Ai primit o palmă, întoarce și celălalt obraz; certăreților: Iubiți-vă dușmanii; superstițioșilor: Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru; curioșilor: Nu căutați lucrurile care se văd ci cele care nu se văd; pentru că cele vizibile sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt eterne; și, în sfârșit, tuturor se spune: Nu iubiți lumea și ceea ce este al lumii, pentru că tot ceea ce este în lume este concupiscența cărnii, concupiscența ochilor și mândrie lumească.”

     ”Aceste principii sunt citite astăzi popoarelor din întreaga lume și sunt ascultate cu cea mai sinceră venerație. După atâta sânge, atâtea rugăciuni, atâtea cruci purtate de martiri, bisericile s-au înălțat cu cea mai mare fertilitate și abundență până și la popoarele barbare. De acum nimeni nu se mai minunează de miile de tineri și fete care renunță la căsătorie ca să trăiască în mod cast... lucruri astăzi pe atât de acceptate încât ar fi o monstruozitate să le mai pui în discuție, pe cât era odinioară să le consideri posibile. Pretutindeni, oriunde este pământ locuit, sunt predate misterele creștine. În fiecare zi aceste principii sunt citite și ilustrate de preoți în biserici, și cei ce fac eforturi de a le transpune în practică își bat pieptul; sunt atât de numeroși cei care se pun pe această cale încât insule care fuseseră o vreme părăsite și în paragină se umplu de oameni de tot felul, care, după ce și-au abandonat bogățiile și onorurile lumii acesteia, vor să-și dedice toată viața unicului și supremului Dumnezeu. În fine, în orașe, în cetăți, în fortărețe, în sate și chiar la țară și în locuințele private această alegere este atât de împărtășită și fuga de bunurile pământești pentru a se consacra unicului Dumnezeu adevărat atât de căutată, încât în fiecare zi, în întregul univers, neamul omenesc aproape cu o singură voce răspunde că are sus inimile, îndreptate spre Domnul.”

În timpurile noastre toate acestea au fost întoarse pe dos. Crucile au început să fie îndepărtate de pe biserici, bisericile se dărâmă sau se vând de cei care au misiunea și obligația de a le păstra, comunitățile se destramă și dispar la sat și la oraș pentru că nu mai are cine să le îngrijească, tinerii și tinerele au redevenit sclavii desfrânării și deșertăciunii, principiile Creștinismului sunt contestate și luate în batjocură fără ca cineva să mai ia apărarea lui Bunului Isus și Maicii Sale Sfinte Îndurerate, neamul omenesc într-un glas strigă, îmbătat de nihilism: A murit, a murit Domnul, să bem și să ne veselim căci tot universul e al nostru acum. Leii înaripați, vulturii cu cruce în plisc și bourii cei înfricoșători ce apărau marea prostituată a regilor și Împăraților ce îmbăta popoarele cu opiumului falsei religii au fost răpuși, și ea e acum a noastră. Să o batjocorim, și să o ademenim arătându-i puterea omului nou, să vadă noua lume pe care o vom construi singuri. O lume veche a murit și altă lume tânăra s-a născut la moartea lui Augustin, Creștinătatea. Acea lume nouă acum a îmbătrânit și o nouă lume îi ia locul mândră, deșartă, înșelată, disperată, desfrânată, apostată.

Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca lumea, după ce l-a primit cu atâta entuziasm pe Cristos, în vremurile moderne să-l se lepede de El cu atâta înverșunare? Și mai ales, ce atitudine trebuie să ne asumăm în noua stare a neamului omenesc apostat? Când noaptea ignoranței și necunoașterii adevărului se lasă din nou peste lume cu umbrele ei groase, cu culorile ei sumbre, cu bezna ei impenetrabilă ce face creștinul? Căci noaptea nu alergi, nu muncești și nu trăiești ca ziua! Domnul Isus ne-a învățat cum se trăiește noaptea: Privegheați și vă rugați, luați aminte la voi înșivă! Noaptea umbli cu mult mai multă atenție pentru că nu vezi în fața ta, noaptea totul îți poate deveni o capcană, o piedică, noaptea ies tâlharii și atacă cu nerușinare casele care nu sunt bine păzite, sub acoperământul nopții se fac totate relele care la lumina zilei nu îndrăznea a se face.

Obiectivul principal al acestei cateheze este să furnizeze creștinului informațiile necesare pentru a face un discernământ cu privire la religia adevărată, la calea pe care se caută adevărul și fericirea. Discernământ necesar și chiar urgent, dată fiind actuala decadență morală fără precedent din interiorul Bisericii, rod noii simbioze cu lumea, efectul catastrofal al reciclării tuturor ereziilor antice drept noi descoperiri ale cercetării teologice „serioase”? Mai știm care este religia adevărată? Și unde o putem găsi? Care este adevărata formă de viață a Creștinismului? Cea pe care am învăat-o sau alta? Care este învățătura, tradiția autentică transmisă de Isus Cristos, Marele Magistru al lumii, Apostolilor Săi, și de aceștia mai departe Sfinților de după ei. Care este lumina cu are au umplut Sfinții Bisericii întreaga lume? Lumina noastră este lumina lor? Căci dacă lumina din tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta, se întreabă Domnul.

Mai poate fi trăit Creștinismul autentic în vremurile noastre marcate de neo-Păgânism? Sub dictatura unui relativism atoate-tolerant, - care tolerează orice în afara învățământul creștin autentic -, se mai poate transmite copiilor credința? Sau suntem ultima generație creștină în aceste regiuni? Marea majoritate a creștinilor fie s-au înlumit cu totul, promovând activ noile pseudo-valori incompatibile cu Creștinismul, fie sunt slujitorii umili ai veacului acestuia: trăiesc ca păgânii și mor ca păgânii, la fel mănâncă, se îmbracă, dorm și se trezesc, se căsătoresc și se îngroapă, fac și cresc copii ca păgânii ... în multe regiuni n-a mai rămas mai nimic din felul creștin de a fi și a trăi, din regula creștină de viață pe care ne-au transmis-o Sfinții. Dimensiunea sacră a vieții s-a pierdut în modernitate, pentru că s-a pierdut relația corectă cu Dumnezeu și cu lumea. Fie o restabilim găsind o formă de viață modernă modelată de Evanghelie, fie Evanghelia v-a fi modelată - cum putea vedea deja peste tot - de forma modernă, seculară, relativistă de viață.

Într-o astfel de stare, unii sunt tentați să cadă în disperare și fie să părăsească cu totul Creștinismul, fie să iasă din Biserica lui Cristos, unica plută de salvare, aflată în cea mai mare criză de la căderea Imperiului Roman încoace. În noua dez-ordine a lumii post-creștine primul principiu este acela că noi creștinii trebuie să ne vedem drept niște exilați într-o lume care devine tot mai ostilă față de autentica credință creștină. Al doilea este că trebuie să ne întrebăm cu privire la modul de viață adecvat pe timp de noapte. Ce formă de viață creștină trebuie să trăim în lumea aceasta pentru a nu fi cu totul înghițiți - noi înșine, sau cei lăsați de Dumnezeu în grija noastră -, pentru a nu fi asimilați de lumea aceasta, pentru a păstra și transmite mai departe intactă credința și norma ei de viață? Cum să trăim într-o astfel de lume, fără a fi ai lumii acesteia, pentru a fi cu adevărat fiii luminii și nu fiii întunericului? Ce înseamnă în concretul vieții de astăzi (în privat și în public, în familie, la locul de muncă, în viața economică, etc) a fi om spiritual,creștin autentic sau om trupesc, creștin lumesc?

     Răspunsuri greu de dat atunci când cea mai mare parte a celor însărcinați cu învățătura în Biserică îndrăznesc să contrazică cu nonșalanța unei dialectici preternaturale tot ce s-a spus pe aceste teme până la ei. De aceea este necesară o cunoaștere, oricât de sumară, dar esențială, a istoriei formelor de viață creștină de-a lungul secolelor.

Se spune că istoria este maestra vieții. Și cine nu-și cunoaște istoria nu are viitor. În ce privește viața spirituală, evoluția istorică a gândirii și practice creștine - așa cum o regăsim în operele marilor sfinți - a exercitat o influență enormă asupra stilului de viață și asupra practicii vieții creștine de-a lungul secolelor.

     O abordare experimentală, sub formă de survolare istorică, ne poate ajuta să discernem ce este valoare perenă în Spiritualitatea Creștină și ce este accidental și accesoriu. În spiritualitate - ne învață Royo Marin, trebuie să distingem două versante: pe de-o parte există un nucleu fundamental, care nu s-a schimbat și nu se v-a schimba niciodată până la sfârșitul veacurilor. Nimeni nu se v-a sfinți vreodată fără a se încorpora în Cristos prin har sfințitor, sacramente, practica virtuților supranaturale, etc. Dar aplicarea în concretețea vieții a acestor elemente esențiale, într-o epocă determinată a istoriei, nu poate să nu țină cont de circumstanțele infinit de variante ale mediului înconjurător. Există un abis, de exemplu între mijloacele de sfințire folosite în monahismul primar, frățiile medievale și institutele seculare moderne de desăvârșire - deși, nucleul fundamental rămâne mereu același și identic pentru toți. De accea este necesar un studiu istoric calm și obiectiv al modului de aplicare concretă a elementelor esențiale ale spiritualității creștine în diferite epoci, locuri și culturi.

 Pe lângă acestea, întru cât există tendințe heterodoxe încă de la începuturi - nu doar în materie doctrinară ci și pratică -, vom putea învăța din erorile trecutului, pe care eventual le vom putea evita.

Propunem așadar o schiță istorică a evoluției și adaptării spiritualității Creștine de-a lungul veacurilor, cu un accent pus pe modul practic de viață al celor mai influente personalități ale Culturii Vieții, de la Cristos Isus, Domnul, până în epoca noastră.

Ne vom sluji pentru această viziune panoramică a istoriei spiritualității de cartea pr. Jose Maria Iraburu, O de Cristo o del mundo - o foarte utilă sinteză a principalelor articulări și ipostaze istorice ale relației creștinului cu Dumnezeu și cu lumea. Cei ce sunt ai lui Cristos nu sunt ai lumii. Și cei ce sunt ai lumii nu sunt ai lui Cristos. Aceasta este învățătura lui Isus. Creștinismsul s-a realizat în lumea seculară, și a făcut-o dealungul secolelor, în situații foarte diferite (una este lumea persană a secolului III și alta este lumea arabă a secolului IX, una este India secolului X și alta este Japonia secolului XVII; una este Brazilia secolului XV și alta este Europa secolului V sau Bizanțul secolului XIII, una este Creștinătatea occidentală medievală și cu totul altceva este lumea post-modernă în care ni s-a dat nouă să purtăm făclia Evangheliei și să o dăm mai departe aprinsă de focul iubirii divine). Cu toate acestea atitudinea fundamentală a Bisericii cu privire la lume a fost întotdeauna aceeași: cea care se regăsește în Biblie și își găsește în tradiție norma permanentă. Această atitudine fundamentală dinaintea lumii este cea pe care trebuie să o recuperăm și să o afirmăm prin mărturia vieții și a cuvântului.

Vom urmări două istorii: una este cea a dezvoltărilor omogene a Bisericii sub acțiunea Spiritului Sfânt (sămânța cea bună), și în paralel o alta, dezvoltarea heterogenă care a fost produsă de devierile eretice, de rigorismele excesive sau de feluritele moduri de înlumire. O istorie a creșterii și înmulțirii neghinei în Împărăția lui Dumnezeu, a falsificărilor Evangheliei. Astfel vom putea vedea cu claritate în ce fel desăvârșirea evanghelică pe care o oferă Cristos oamenilor (- transfigurarea completă a omului în Cristos - ) este posibilă rămânând în lume și cum este facilitată de renunțarea la lume, sau de diferențierea de felul de a fi al lumii.  

Pr. Valentin Danciu