Eclipsele și reînvierile Bisericii în istoria lumii

Cateheza 04
De Vera Religione

Eclipsele și reînvierile Bisericii în istoria lumii

În catehezele precedente am văzut o sinteză a principalelor perioade a istoriei Bisericii și a spiritualității creștine: întemeierea Bisericii, răspândirea ei sub persecuția romană, victoria Bisericii și mileniul creștinătății, criza conștiinței europene și distrugerea creștinătății, decreștinarea popoarelor creștine europene și apostazia contemporană. Aici ne vom concentra asupra luminii pe care această istorie o proiectează asupra perioadei pe care o trăim noi, încercând să vedem cum se poate înțelege starea actuală a lumii și a Bisericii care trăiește în lume. Cum privește de sus, din ceruri Tatăl ceresc ceea ce se întâmplă cu Biserica lui Cristos în lumea contemporană?

     Vom căuta să vedem care sunt criteriile după care Biserica a înțeles lupta dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric, lucrarea lui Dumnezeu și a „Prințului acestui lumi” în istorie. Cum se poate citi corect întreprătrunderea istoriei lumii fără Dumnezeu și a istoriei Bisericii, Mireasa lui Cristos din lume. Cum a înțeles întodeauna Biserica relația ei cu lumea?

     Învățătura fundamentală despre relatia crestinului cu Dumnezeu, cu sine si cu lumea a fost pastrata pana astazi intactă in Biserica Catolica. Desigur, așa cum există o evolutie doctrinară, morală și disciplinară validă, există și devieri. Cristos si-a lăsat ucenicii în lume, dar conștienți că nu aparțin lumii, că lumea îi v-a respinge așa cum l-a respins și pe El. Dacă ați fi din lume - a spus El - lumea ar iubi ceea ce este al ei, dar pentru că nu sunteți din lume, lumea vă va urâ. Îndrăzniți, eu am biruit lumea! În limbaj biblic termenul lume (kosmos, mundus) are două accepțiuni: lumea-cosmos (așa cum a crat-o Dumnezeu, ca armonie, creația care stă mărturie gloriei și puterii lui Dumnezeu) și lumea-păcătoasă, decăzută, desfigurată de consecițele păcatului strămoșesc, supusă puterii celui rău, fiara-dușmană Împărăției lui Dumnezeu (1In 5,19; Apoc 13,1-8).

     Secolul, veacul (aion, saeculum) este termenul folosit - în special în occident - pentru accepțiunea peiorativă a conceptului de lume; mundus fiind rezervat pentru lumea-armonie. O relație defectuoasă cu lumea-veacului acestuia, duce la secularizarea-înlumirea creștinismului. Fiii veacului acestuia sunt opuși întreaga istorie fiilor luminii, fiilor lui Dumnezeu. Iac 4,4: Nu știți că prietenia lumii este dușmănie cu Dumnezeu? Rom 12,2: Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia. Luca 16,8: Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.  1Cor 2,6: Înțelepciunea pe care o propovăduim, nu este înțelepciunea acestui veac... 3,18-19 Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu.

     Diferența esențială între fiii veacului (creștinii lumești) și fiii luminii (creștinii drepți și sfinți) este modul în care privesc și se raportează la efectele păcatului asupra lumii și omului. Lumea fără Dumnezeu explică decadența și suferința apelând la determinismul fatalist inevitabil când singura explicație este haosul si evoluția. Omul suferă, dar este într-un proces continuu de evoluție care-l v-a îmbunătății -  ca specie, nelimitat. Omul e bun și se v-a mântui singur, cu timpul. Învățătură diametral opusă doctrinei lui Cristos si a Bisericii: omul a fost creat bun, dar acum este rău și nu se poate mântui singur; fără mântuirea pe care o poate primi doar de la Cristos, v-a pieri cu siguranță. Creștinii secularizați împărtășesc parțial credința Bisericii, dar viziunea despre lume nu e cea a lui Cristos (cea a consecițeloe dezastruoase ale păcatului strămoșesc): suferă de un fals optimism antropologic, care îi constrânge să nu vadă răutatea omului și a lumii. Sau cel puțin să nu recunoască toate consecințele spirituale ale acestei răutăți, de unde și diminuarea simțului păcatului și, în consecință, a necesității mortificării și ieșirii din lume, separării de fiii veacului acestuia. Pentru creștinii înlumiți omul e în fond bun (parțial adevărat!), preferând să ignore că omul păcătos suferă spiritual de o boală mortală, și v-a muri veșnic dacă nu face penitență! Preferă să vorbească de afecțiuni psihologice, erori, atitudini inadaptate,... trivializând gravitatea păcatului. Pelagianismul, semi-pelagianismul și varianta lor modernă, progresismul au fost formal condamnate de Biserică.

     Isus este realist cu privire la actuala condiție păcătoasă a omului, a tuturor oamenilor! Lc 13,4-5: Credeţi, oare că cei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.  Sf.Pavel, confirmă: păgâni și evrei, cu toții blocați în neascultare și lipsiți de har! Și unii și alții sunt vrednici de moarte, vinovați cu toții, ca să se îndure de toți (Rom 1-3).

     Pentru creștinii lumești răul lumii (oricât de strident s-ar veda la televizor) nu are rădăcină diabolică, nu e o boală incurabilă, nu duce la autodistrugere, nu e ceva (păcatul) de care să ne îngrijorăm. De unde atitudinea lor împăciuitoare față fiii veacului cestuia și de instituțiile păcatoase pe care le construiesc: omul nu e chiar așa de rău, și nu e chemat la o himerică desăvârșire (e destul să fie decent, să nu deranjeze pe alții); la fel și lumea, nu trebuie să ne propunem sfințirea, sacralizarea civilizației (restaurarea Creștinătății), e suficient să se poată trăi în ea, oricum, să ne tolerăm diferențele unii altora (Republica Universală multicoloră), tot restul e idealism imposibil și extremism periculos, de cenzurat și eradicat; chipurile, ideologia funestă unor farisei integriști frustrați că au rămas de partea greșită a istoriei! Aceasta e mediocritate creștină în stare pură!! Credință eronată, Speranță creștină moartă, Iubire de Dumnezeu falsificată! Nu le spune nimic apostazia popoarelor, descreștinarea Creștinătății, scăderea până la epuizare a vocațiilor consacrate, închiderea mănăstirilor, demantelarea diocezelor, stingerea flăcării credinței în largi regiuni ale Occidentului, la 500 de ani de la stingerea ei în Capitala Creștinătății Răsăritene... Ochi au și nu văd cu ei!

     Există o mare diferență între a te numi creștin și a fi cu adevărat creștin.  Scrie pr.Arintero: „Cât de puțini sunt creștinii care merită acest nume. Cât de puțin strălucesc, cât de puțini trăiesc viața supranaturală, divină în ascunzișul inimilor lor. Cât de puțini dintre cei considerați astăzi evlavioși și „exemplari trăiesc așa cum trebuie să trăiască dreptul, din credința lui, adică în chip supranatural, și prin aceasta edifică cu adevărat, luminează, nu întunecă Biserica...” Acestă viață creștină latentă, abia perceptibilă le permite să rămână în tenebrele lumii și în pietatea lor sterilă. Cei mai mulți dintre creștini sunt așa: copiii lui Dumnezeu până la un punct, dar trăiesc ca și cum n-ar fi, trăiesc strict omenește, ca și toți ceilalți oamni, dacă nu cumva trăiesc de-a dreptul lumește ca și fii ai acestui veac ...; asemenea bebelușilor, care sunt și ei oameni, dar trăiesc ca un animăluț și fără dorințele specifice adultului. Tăiesc în har și au în sufletele lor germenii virtuților supranaturale, cele 7 Daruri ale Spiritului Sfânt și carismele speciale dăruite de Spiritul pentru edificarea comunității; dar au aceste mari bogății atât de acoperite, îngropate și date uitării încât merită să le fie luate, ca slujitorului leneș (Mt 25,25-30).

     Dar cum ar trebui să trăiască creștinii, copiii lui Dumnezeu? Cum ar trebui să se poarte ca atare, ne mai fiind copilași nesiguri purtați dintr-o parte într-alta de orice vânt, ne mai imitând comportamentul „oamenilor”? Creștinii trebuie să se asemuiască „Omului Desăvârșit”, Modelului dumnezeiesc, Fiului Uul Născut al Tatălui, care s-a arătat printre oameni plin de har și de adevăr, ca să primi din deplinătatea lor cu toții. Și vom primi înmăsura în care:

          (1) trăim viață spirituală, lasând-ne din ce în ce mai mult posedați de Spiritul Dumnezeiesc care sălășluiește ăn noi ca un dulce Oaspete și Mângâietor, ca stăpân, maestru și călăuză, ca Domn și dătăror de Viață, care vrea să-și manifeste prin ei deplina domnie; inspirând dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în cel nou;

          (2) Ne vom comporta potrivit Spiritului de la care trăim;

          (3) Vom simți și gusta lucrurile Spiritului, și nu pe cele carnale și umane; având bine trezite și active simțurile spirituale, înlegând și comunicând prin limbajul dreptății și înțelepciunii;

          (4) Simțind, percepând în interiorul sufletului mărturia Spirtitului Sfânt care mărturisește conștiițelor noastre că suntem în realitate fiii lui Dumnezeu, și fiind fii, suntem și moștenitori și comoștenitori cu Cristos, dacă acceptăm să pătimim pentru a fi glorificați cu El (1Cor 2,12-16).

     Așa sunt adevărații și fidelii copiii ai lui Dumnezeu, adulții în Cristos, cei care percep foarte bine lucrurile divine, care pătrund și gustă, prin darurile intelectului ți înțelepciunii înaltele taine ale Împărăției lui Dumnezeu. Aceștia sunt cei care încep să trăiască cum se cuvine, supranatural, o viață supranaturală, o viață interioară trăită sub continuele iluminări ale Spiritului Adevărului și într-o continuă comunicare interioară cu cele Trei Persoane Dumnezeiești care trăiesc în ei ca în templul lor preferat. Aceasta este viața spirituală trăită într-un mod suprauman, viață ascunsă, tainică, mistică, caracterizată de acest mod de viață dumnezeisc, la care suntem chemați cu toții, deplinătatea vieții spirituale. (Arintero, Crestin autentic vs crestin carnal, in Vera mistica tradicional). Cât de diferită de cea a creștinului semipelagian, lumesc, mediocru!

Exista evolutie spirituala validă in Biserica. Există devieri. Procesul integral comunitar de evoluție a Bisericii este în esență rezultatul perfecțiuniunii individuale a fiecărui credincios, a specializării fiecăruia ca  și a adaptării ca elemente sau organe în Trupul Mistic al lui Cristos, și a funcțiilor colectie a tuturor membrilor împreună. În concret, această evoluție derivă din corecta administrare a sacramentelor, care sunt canalele prin care sângele dătător de viață a Mântuitorului circum prin întregul organism, din buna folosire a talentelor dumnezeiesști (carisme și haruri orientate special spre binele întregului). Funcțiile vieții colective, fie ele vizibile sau invizibile, ministeriale sau carismatice, presupunând desigur desăvârșirea deplină a sfinților în punerea în practică a respectivelor slujiri, sunt cele care influențează la modul cel mai direct edficarea trupului lui Cristos. Pe de altă parte, dacă aceste funcțiuni sunt prost executate, lipsindu-le desăvârșirea pretinsă sau lipsesc necesarele dispoziții sufletești ale organelor sau slujitorilor, apar mari răsturnări, revolte sau o generală deconstruirea/dărâmare a Bisericii.

     Progresiva adaptare, diferențiere și specializare a tuturor membrelor sub acțiunea Spiritului Sfânt care prin ele își distribuie harurile, darurile și carismele, produce solidaritate și armonie. Cresc vigoarea și frumusețea membrelor și le strâng mai mult laolaltă prin dulcile legături ale desăvârșirii, care sunt pacea și iubirea de aproapele. Când acestea domnesc Biserica are o perioadă de creștere sănătoasă, prosperitate, expansiune și răspândire, o minunată rodnicie... comunitățile devin pepiniere e Sfinți, care înnoiesc și reformează Biserica...

     Cu toate acestea, dincolo de multele roade ale binecuvântării pe care le produce mereu Biserica, Sfânta Mamă umblă întristată și necăjită prin lume, și tristețea ei, lacrimile ei , suferințele ei, amărăciunea ei nu vin numai de la persecuțiile din afară, ci mai ales de la condiția rea și dezordonată din interiorul ei. Există atât de mulți necredincioși, nerecunoscători și nevrednici printre copiii ei, care trăiesc complet potrivit trupului, sau care sunt călăuziți de o chibzuință lumească, având oroare de crucea lui Cristos și de înțelepciunea Spiritului. Pe lângă aceștia mai sunt, mulții ei slujitori leneși, insuficent de activi, neglijenți care - ca niște paraziții ai energiei vitale a Trupului mistic - nici nu încearcă să se dezbrace de omul cel vechi și să se curețe de deșartele și otrăvitoarele elemente ale lumii acesteia ac să-și poată exercita cu vrednicie slujirea... Când aceștia se lasă ciprinși de actaulul spirit indivialist la modă, nesubordonându-se suficient Spiritului în exercitarea slujirilor lor, cu cât devin mai activi, cu atât  produc mai mare tulburare și pagubă lor și Bisericii pe care o contagiază.

      Ambele categorii sunt în Biserica motivul a nenumărate infirmități (anemie), revolte, dezechilibre organice, mizerii, care sunt de obicei ascunsele ocazii ale persecuțiilor pe care Dumnezeu le trimite ca să-și purifice Biserica, ca să-i învie activitățile moarte, și să provoace reacții salutar și energice. Îngreunată, sleită de greutatea nenumăraților infirmi, răniți, agonizanți și morți pe care-i poartă în brațele sale, pe care ca o Mamă îi îngrijește, ajunge adesea la pământ, handicapată cu paralizia sau sub greutatea organelor ei nefolositoare și malformate, avansează reu în istorie, încet, cu frumusețea desfigurată, cu chipul murdărit, cu corpul acoperit de noroiul pe care dușmanii îl aruncă peste ea, și cu inima străunsă de durerea de a vedea cum printre persecuții dușmanii îi strigă: Unde este Mirele Tău acum? Dar deși tristă, ea rămâne senină, căci oricât de înegrit și terfelit iar fi chipul, Ea rămâne mereu frumoasă. Cu neîncetale lacrimi vărsate de copiii ei fideli și cu înseși sângele său vărsat torente în persecuții, se spală și își îndepărtează petele. Și renaște, din nou ca pasărea phoenix, din propria cenușă, reluându-și călătoria prin istoria lumii cu pași gigantici, uneori ridicându-se sus într-un zbor glorios .” (Juan Arintero OP,  Evolucion Mistica de la Iglesia, vol II, p.469-473)

Istoria Bisericii este dubla istorie a cresterii si descresterii graului si neghinei in țarina lui Dumnezeu. O istorie frumoasa a clerului smerit, doct si sfant, a ascetilor, misticilor, predicatorilor, calugari si laici, regi si muncitori consacrați reînnoirii, remodelării lumii și a propriilor suflete după modelul lui Cristos si o alta istorie distopiaă a clerului lumesc, carierist, pe cat de erudit pe atat de desfranat, a laicilor avizi dupa averi si placeri sau a calugarilor ahtiati dupa acumularea de putere si influență determinați cu înverșunare să „reformeze” Biserica însăși după modelul lumii și a propriilor suflete corupte. O istorie a eclipselor și a dimineților Bisericii.

     Iată aici o lege nescrisă a mersului istoriei Bisericii: oridecâte ori lumea-dușmană prinde puteri, numaidecât sfintii aleg martiriul, iar crestinii-lumești (complicii lumii) preiau initiativa (în golul lăsat de sfinți prin ridicarea lor la cer) - si primesc autoritatea în Biserică din mâna bestiei apocaliptice a zilei (de pildă, astăzi în Asia regimul autoritar anticrestin; avem acolo un caz emblematic al zilele noastre: dubla Biserică din China). Într-o astfel de situație, sacrul si sfintenia intră in umbroasele catacombe, Biserica autentică este eclipsată, corpul ei (numărul creștinilor în acea regiune persecutată) este diminuat pana aproape de extinctie, în tip ce doctrina si practica vieții evanghelice confirmată de sfinți - este modificată de "saducheii" vremii, adaptată „filosofiei” la modă (modernismul),  sacramentele sunt abuzate până la limita invalidității, abuzuri pe care le impun uneori chiar apelând la un Conciliu (de exemplu Conciliile din perioada iconoclastă, - care va fi mai târziu desemnat de generații următoare drept „tâlhăresc”), în vreme ce per ansamblu poporul creștin - abandonat de clerul lumesc ignoranței și propriilor slăbiciuni, este in mare pericol de a-si pierde mantuirea în masă. Motiv pentru care după câteva decenii de decadență și corupere, Cristos Domnul istoriei preia direct cârma bărcii lui Petru, repunând în drepturi legea Evangheliei autentice, pastrata in timpuri de persecutie in numai cateva oaze ale Spiritului la marginea „Imperiului”, fie el păgân ori „creștin” secularizat (orice formă statală în care putere pământească îi dictează puterii spirituale direcția de evoluție a Bisericii). După „reînvierea” Bisericii, un nou Conciliu - de data asta autentic - clarifică, rectifică adevărul compromis in vremea eclipsei, dogmatizează adevărul atacat si condamnă eroarea contrară (ex. criza ariană, monofizită, iconoclastă, sinodalistă, etc). Așa trece eclipsa Bisericii, un ciclu al istoriei se încheie și începe un altul.

     Astazi Biserica trece prin cea mai mare criză pe care a cunoscut-o vreodată, întru cât lumii-duşman niciodată nu i s-a mai dat de sus atata putere asupra sfinților - ca să-i stăpânească și să-i învingă (Apoc 13,7: „Fiarei i s-a dat să poarte război cu sfinții și să-i învingă” (vz. sistemul de monitorizare morala al Chinei care v-a intra in uz din 2020). Este de asteptat, de aceea, ca tiparul eclipsei sa se repete din nou, la scara mondiala, paroxistic. Neo-saducheii, complicii lumii-duşmance, este de așteptat într-o lume cârmuită de noua întruchipare a Fiarei - să preia initiativa si sa incerce adaptarea doctrinei si practicii crestine la spiritul lumii (naturalismul hegelian, secularism, relativism, liberalism, egalitarism, irenism, etc), persecutandu-i pe sfinti sub eternul pretext al insensibilitatii fata de nevoile actuale ale oamenilor (asprime nefondata in locul milostivirii atoate intelegatoare), și al unui presupus bine superior al poporului lui Dumnezeu (mai bine sa moara unul decat tot poporul să dispară), „bine” al poporului intotdeauna cautat de ei intr-o simbioza totala cu statul anticreştin.

     Este de asemenea de asteptat ca parerile pe acest subiect sa fie extrem de variate, intr-o perioada de eclipsa, marcata intotdeauna de confuzie si haos doctrinar si moral. De aceea nu ne asteptam ca lectura istoriei spiritualitatii prezentata aici, sa fie impartasita de toti. Cu atat mai mult cu cat lecturi diametral opuse se raspandesc astazi, cu repeziciune si adesea cu sprijinul autoritatii ecleziastice care are misiunea de a le cenzura, nu promova. Voci discordante rasuna si vor rasuna tot mai strident atat din extrema neo-saducheilor secularizanti cat si din eresul neo-fariseilor ultra-traditionalisti. Cum a fost intotdeauna, este si astazi. Nimic nou sub soare. Fericiti cei blanzi ca a lor este Imparatia Cerurilor! Cei ce vor avea răbdare până la sfârșit se vor mântui! 

Intotdeauna cele doua mari moduri diferite de a intelege crestinismul au avut interpretari diametral opuse ale sensului istoriei: ceea ce pentru unii este momentul gloriei pt ceilalti este inceputul dezastrului, ceea ce pentru unii este apogeul pentru ceilalti este ceasul intunericului... Nimic nu este mai grav si mai nociv poporului lui Dumnezeu decat a considera Spiritul lumii drept Spiritul lui Dumnezeu, si lumina intuneric.

     Si intru cat in confuzia momentului este riscant sa discerni, vom apela la doctrina marilor Sfinti si Doctori ai Bisericii pentru a ne ține pe calea lor de înțelegere a mersului istoriei și a evolutiei/involuției formelor de viata crestina, oricat de perimată ar putea fi privită astăzi viziunea lor de înțelepciunea lumii acesteia.

Cunoașterea Celui fără de Nume

CATEHEZA 11

LIMITELE CUNOAȘTERII DE DUMNEZEU ȘI DEPĂȘIREA LOR

CBC 39-34

În catehezele precedente am văzut că Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat, Creatorul şi Domnul nostru, poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti [Cf. Cc Vatican I: DS 3026].

     Acum se cuvine să ne întrebăm, împreună cu Catehismul, în ce măsură îl putem cunoaște pe Dumnezeu? Se potrivesc lui Dumnezeu conceptele noastre derivate din experiența lumii perceptibile? Putem vorbi despre el - descriindu-l în astfel de concepte/nume, sau mai bine să tăcem, ca să nu ne creăm un fals dumnezeu, un idol, după chipurile propriei noastre imaginații limitate? Cum este adevăratul Dumnezeu despre care știm cu certitudine că există, cum este Cauza Primă, Necauzată? Putem exprima ceva despre Arhitectul universului, sau trebuie să ne limităm la afirmarea existenței Lui de dincolo de lumea aceasta perisabilă?

Compendiul Catehismului la par.5 răspundem afirmativ: Se poate vorbi despre Dumnezeu! O putem face plecând de la însușirile omului şi ale celorlalte creaturi, care sunt o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu. Dar creștinismul nu este raționalism. Rațiunea umană este limitată, iar limitatul nu poate cuprinde infinitul. De aceea, continuă Compendiul limbajul nostru trebuie purificat încontinuu de ceea ce are imaginar şi imperfect, ştiind bine că nu se va putea exprima niciodată în mod deplin misterul infinit al lui Dumnezeu.

     În Crezul Poporului lui Dumnezeu, Sf.Părinte Papa Paul al VI-lea începe discursul despre Dumnezeu astfel: „Noi credem că acest unic Dumnezeu este absolut unu în esența Sa infinit de sfântă, ca de altfel în toate desăvârșirile sale: atotputernicia Sa, știința sa infinită, providența Sa, voința Sa și în iubirea Sa. El este Cel ce există, așa cum El însuși i-a revelat lui Moise (Ex 3,14); El este iubire, așa cum ne învață Sf. Ioan (1In 4,8), astfel încât aceste două Nume: Existență/Ființă și Iubire, exprimă inefabil însăși realitatea dumnezeiască a Celui care a voit să ni se facă cunoscut, și care locuind într-o lumină inaccesibilă (1Tim 6,16) este în Sine Însuși mai presus de orice nume, mai presus de toate câte sunt și de orice inteligență creată. Numai Dumnezeu singur ne poate da cunoașterea dreaptă și deplină despre El Însuși, revelându-se ca Tată, Fiu și Spirit Sfânt, la a cărui viață dumnezeiască suntem chemați prin harul său să participăm, pe acest pământ în obscuritatea credinței, iar dincolo de moarte, în lumina perpetuă, în viața veșnică.”

    Unii ar vrea să nu se mai spună nimic despre Dumnezeu, pentru că ar fi doar un Mister insondabil, care nu se poate autorevela sau oamenii nu l-ar înțelege chiar dacă ar face-o (deiștii). Alții ar vrea să spună mai mult decât știu cu adevărat, pentru că fiind creați după Chipul său, rațiunea umană ar fi în așa fel înrudită și contopită cu cea divină încât îl poate sesiza în chip intim, subconștient (panteiștii, imanentiștii moderni). Creștinul însă trebuie să-și asume întotdeauna atitudinea biblică față de posibilitatea exprimării lui Dumnezeu: a spune ceea ce se poate spune și a păstra o tăcere contemplativă față de misterul care nu se poate exprima. Dacă Spiritul Sfânt a hotărât să se exprime în anumiți termeni omenești -limitați (ca Existență, Iubire, Lumină, etc) - despre Natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu, deși acești termeni nu epuizează descrierea Naturii Divine, sunt totuși termenii pe care Dumnezeu vrea să îi folosim aici pe pământ atunci când vorbim cu El, sau când vorbim oamenilor despre El, altfel nici rugăciunea nici propovăduirea Evangheliei nu ar mai fi posibile.

    Sf.Ioan Damaschin - Doctor al Bisericii, în Dogmatica, text devenit paradigmatic pentru discursul despre limitele limbajului teologic, scrie (Partea I, cap.I-IV): „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul, Unul Născut, acela l-a făcut cunoscut (In 1,18). Prin urmare Dumnezeirea este inefabilă și incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul și nici pe Fiul afară de Tatăl. (Mat 11,27). Nimeni nu a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia El i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapământești, adică chiar dintre Heruvimi și Serafimi.

    Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat în completă neștiință, deoarece cunoașterea existenței lui Dumnezeu este însămânțată de El în chip firesc în toți oamenii. Pe lângă aceasta, însăși creația, conservarea și guvernarea acesteia vestesc măreția firii dumnezeiești. ” (Rom 1,20).

Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut atât cât ne este cu putință să-l înțelegem... și s-a îngrijit dinainte de folosul fiecăruia, descoperindu-ne să cunoaștem numai ceea ce ne este de folos și trecând sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm.

     Cel care vrea să audă sau să vorbească despre Dumnezeu trebuie să știe în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu cât și cele cu privire la doctrina Întrupării, nu sunt toate inexprimabile și nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Nu e același lucru cognoscibilul și exprimabilul, după cum altceva este vorbirea și altceva cunoașterea. De aceea nu pot fi exprimate cu claritate multe dintre acelea care se înțeleg în mod obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliți să exprimăm lucrurile care sunt mai presus de noi în felul nostru pământesc de a vorbi; așa spunem de pildă că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare și cele asemenea.

     Noi cunoaștem și mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârșit, veșnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircuscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpânitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și judecător... Însă ceea ce este ființa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate ... nu cunoaștem și nici nu putem spune.

Așadar nu este cu putință să spunem ceva despre Dumnezeu, și în general, să înțelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeiești în Vechiul și Noul Testament. (...) Că există Dumnezeu este evident, Ființa și Natura lui însă este cu totul incomprehensibilă ș incognoscibilă. Este evident, de pildă că Dumnezeu este necorporal, căci cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă, impalpabil, nevăzut, simplu și necompus? Dar nici aceasta nu este ceva care explică ființa Lui, după cum nu o explică nici faptul că este nenăscut, fără de început, neschimbător, incoruptibil și toate câte se spun despre Dumnezeu sau în legătură cu Dumnezeu. Căci acestea nu indică ce este ființa lui Dumnezeu, ci ceea ce nu este. Cel ce voiește să definiească ființa cuiva trebuie să spună ce este ființa aceluia, nu ceea ce nu este. Cu privire la Dumnezeu, însă, este cu neputință să spunem ce este ființa Sa.

     [Apofatismul] De aceea este mai potrivit să vorbim despre ființa lui Dumnezeu făcând abstracție de toate existențele, căci Dumnezeu nu face parte dintre existențe. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există, ci că El este mai presus de toate existențele și mai presus de însăși (conceptul nostru de) existență. Căci dacă ceea ce cunoaștem sunt existențele, atunci ceea ce este mai presus de de cunoaștere va fi negreșit mai presus de existență. Și invers, ceea ce este mai presus de existență, va fi mai presus de cunoaștere.

     În concluzie, Dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Și numai aceasta putem înțelege cu privire la ființa Sa, și anume nemărginirea și incomprehensibilitatea. Iar toate câte le spunem la modul afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică natura Lui, ci cele [ce sunt] în legătură cu natura lui. Chiar dacă vom spune, așadar, că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înțelept, sau orice altceva, nu indicăm natura lui Dumnezeu, ci  pe acelea în legătură cu natura Lui.”

Biserica învață așadar că nu este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu și de aceea are nevoie de ajutor de sus (CCBC 4). În cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu lumina raţiunii, omul întâmpină multe dificultăţi. Nu poate intra singur în intimitatea misterului divin. De aceea, Dumnezeu a vrut să-l lumineze prin revelaţie cu privire la adevărurile ce depăşesc înţelegerea umană, precum şi cu privire la adevărurile religioase şi morale, care, deşi sunt în sine accesibile raţiunii umane. Astfel că acum pot să fie cunoscute de către toţi fără dificultăţi, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare. CBC 37-38 (conf. DS 3876; cf. Cc. Vatican I: DS 3005; DV 6; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 1, 1)

Biserica susține capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, și astfel îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii.

În același timp Biserica recunoaște limitele cunoașterii de Dumnezeu

     Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi... Putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile făpturilor sale, contemplându-i măreția prin analogie cu frumusețea lor (Înţ 13, 5), dar fiind mereu conștienți că Dumnezeu transcende orice făptură. Și că trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns”[Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Anafora] cu reprezentările noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. Între Creator şi creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari”[Cc. Lateran IV: DS 806] şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El” [Sf. Toma Aq. S. Gent. 1, 30].

     Rațiunea umană îl atinge pe Dumnezeu în manieră indirectă și inadecvată; nu-l înțelege, doar îl indică; îl cunoaște ca Mister. ... Modul nostru de reprezentare, conceptele noastre nu sunt niciodată potrivite exprimării lui Dumnezeu, nici cele concrete (foc, lumină), nici cele abstracte. Îl putem cunoaște doar indirect și limitat, discursul nostru teologic rămâne o gângăvire la limita tăcerii, un preludiu al adorației. (vz. Catechismo degli Adulti, 34)

     Potrivit Sf. Bonaventura sufletul uman este dotat cu o triplă privire: una se adresează lucrurilor corporale exterioare, una este orientată spre interiorul său și a treia se uită deasupra de sine. Din prima se v-a naște știința/tehnologia, din a doua filosofia iar a treia duce la liniștea contemplativă. Privind cu aceste trei vederi, discursul despre Dumnezeu are trei moduri: unul apelează la analogia cu lucrurile concrete, sensibile (teologia simbolică), a doua la principiile metafizicii (teologia propriu-zisă), iar a treia având mereu o vie conștiință a inadecvării propriului mod de cunoaștere, și refuzând să insiste pe propriile concepte și cunoștințe, se bucură de Dumnezeu și i se închină dincolo de orice înțelegere (teologia mistică, apofatică).

     Există așadar mai multe tipuri de cunoaștere decât este obișnuită lumea de astăzi să utilizeze. Fiecare epocă a accentuat un anumit tip de cunoaştere, fapt ce a creat o civilizaţie cu nuanţă proprie: cunoaşterea raţională (clasicismul grec), cunoaşterea religioasă (civilizaţia creştină), cunoaşterea ultra-raţională (raţionalismul modern), cunoaşterea matematică şi tehnologia (secXX-XXI), nici o cunoaştere, întoarcerea la “natura promordială” și șamanism, împotriva tehnologiei şi a revoluţiei industriale (ecologismul). Ştiinţele empirice şi matematice deşi au încercat o vreme să-şi fie autosuficiente şi să-şi impună metodele, nu sunt singurele tipuri de cunoaştere, nu sunt atotcuprinzătoare, ci limitate la lumea sensibilă şi exterioară omului, la aspectul obiectual. Nu au acces la lumea interioară, subiectivă. Mai există și alte moduri de cunoaştere care nu intră în competiţie cu ştiinţa pozitivistă întru cât au alte scopuri şi alte domenii de cercetare, alte surse de informaţie. Există mai multă realitate decât poate contempla ştiinţa sau manipula tehnologia. Omul are acces prin mintea sa la o cunoaștere experiementală a lui Dumnezeu, dincolo de simțuri și de concepte.

     Cum se explică absența cunoașterii suprasensibile în lumea contemporană? Cum se explică faptul că marii filosofi ai modernității au imaginat un aparat cognitiv incapabil să cunoască sfera cea mai înaltă a realității, lumea de dincolo de noi? Același Sf. Bonaventura explică: Firea originară a omului a fost creată capabilă de liniștea contemplativă. Dar s-a întors de la lumina cea adevărată spre binele schimbător și s-a înjosit pe sine prin păcatul strămoșesc care i-a infectat firea umană cu în două feluri: mintea cu ignoranța, și trupul cu concupiscența. Omul astfel orbit și slăbit șade în întuneric și nu mai reușește să vadă lumina cerească dacă nu vine harul să-l ajute dăruindu-i dreptatea pentru a contracara concupiscența și știința împreună cu înțelepciunea pentru a-i alunga ignoranța.

     Părinții Capadocieni au folosit imaginea lui Moise urcând Muntele Sinai pentru a exprima metoda cea mai potrivită de a ne apropia de cunoașterea de Dumnezeu. În Viața lui Moise, Sf. Grigore de Nyssa prezintă suișul profetului spre întunericul incognoscibilității drept cale preferabilă celei dintâi întâlniri a acestuia cu Dumnezeu când i s-a arătat în rugul aprins. Mai întâi este cunoașterea prin afirmații (studiul biblic, teologic, cateheze, predici etc), apoi vine cea prin negații pentru a o completa, pregătind sufletul pentru unirea prin har cu Dumnezeu (reculegere, tăcere, acte de iubire). Mai întâi Moise L-a văzut în lumină, acum el intră în întuneric, lăsând în urmă tot ce putea fi văzut ori cunoscut... căci Dumnezeu se găsește acolo unde cunoștințele noastre nu pot ajunge. Iar Sf. Grigore de Nazianz descrie experiența profetului astfel: „Înaintam spre a cunoaște pe Dumnezeu. Iată de ce m-am despărțit de materie și de tot ceea ce este trupesc; m-am adunat în mine însumi, atât cât am putut și am urcat spre vârful muntelui. Dar când am deschis ochii, abia am putut să-l văd din spate și încă fiind acoperit în piatră, adincă în umanitatea Cuvântului întrupat pentru mântuirea noastră. Nu am putut contempla firea cea dintâi și preacurată, care nu poate fi cunoscută decât de ea înseși, adică de Treimea cea sfântă. Căci nu pot să privesc ceea ce se află ascuns în spatele primului văl, tinuit de heruvimi, ci doar cea ce se coboară înspre noi - măreția dumnezeiască ce se face văzută în făpturi” (Comm la Cântarea Cântărilor). Moise a văzut gloria lui Dumnezeu și s-a prosternat dinaintea lui și l-a adorat. Prin atitudinea de depășire a conceptelor abstracte despre Dumnezeu speculația cedează treptat locul contemplației; numele dumnezeiești devin trepte care servesc drept sprijin contemplației, idei care să ne îndrume în vedea contemplării Celui ce întrece orice înțelegere. Sf. Grigore de Nazianz: Tu ai toate Numele, și cum Te voi numi pe Tine, singurul pe care nimeni nu-L poate numi?” „Nu există decât un singur Nume pentru a exprima natura divină - uimirea care ne cuprinde când ne gândim la Dumnezeu.” (Sf. Grigore de Nyssa). Ca să-l cunoști pe Dumnezeu trebuie să te apropii de El, să urmezi calea unirii cu Dumnezeu.

     Această unire - spune Ven. Luis de Granada - se face prin unirea minții și voinței noastre cu Dumnezeu prin reflexie și iubire. Patru sunt principalele trepte pe care urcă sfinții la Dumnezeu: lectura de cărți sfinte (Confesiunile Sf.Augustin, Stimulul iubirii de Sf.Bonaventura, etc); meditarea la binefacerile și atributele dumnezeirii; rugăciunea de cerere a iubirii; contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu - care este prorpiu-zis stidiuk adevăratei înțelepciuni și teologia mistică; aceasta nu se deprinde citind, nici dezbătând, ci rugându-te și ridicându-te cu iubire curată la Dumnezeu pentru ca gustând și experimentând bunătatea, suavittea și noblețea Sa să cunoști din expriență cine este Dumnezeu, întru cât te-ai împărtășit din binefacerile lui. Aceasta este calea pentru dobândirea adevăratei înțelepciuni: a conversa neîncetat cu Dumnezeu, zi și noapte. ... Așadar dacă vrea cineva să fie ucenicul acestei înțelepciuni cerești să-și fabrice înlăuntrul său un oratoriu în cae să stea neîncetat recules, adică într-o astfel de stare interioară încât să meargă mereu în prezența lui Dumnezeu, și așa să-și facă treburile încât mereu să i se pară că este prezent Dumnezeu dinaintea lui și niciodată să nu piardă cu totul această stare reculeasă, nici evlavia/zelul pentru Dumnezeu care din aceasta purcede. Să-și spună adesea: Dumnezeu este aici, Dumnezeu mă vede, viu este Domnul Dumnezeu dinaintea căruia stau!

RUGĂCIUNE

Domnul ne cheamă:

„Voi, toți, cei însetați, veniți la apă, chiar și cel care nu are argint!

Veniți, cumpărați și mâncați! Veniți și cumpărați vin și lapte, dar fără argint și fără plată!

Căutați-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemați-l cât timp este aproape!

Să-și părăsească nelegiuitul calea sa și păcătosul, gândurile sale!

Să se întoarcă la Domnul și el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare.

Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile mele

– așa vorbește Domnul.

Cât de înălțate sunt cerurile față de pământ, la fel de înălțate sunt căile mele față de căile voastre și gândurile mele față de gândurile voastre.” (Isaia 55,1.6-9)

Doamne, iată am venit. Aici se aşează dinaintea mâinii preaînţeleptului maestru o masă de lut şi un trunchi de copac noduros proaspăt tăiat din arbore: fă din el, preamilostive Tată, lucrul pentru care l-ai creat. M-ai făcut ca să te iubesc,dă-mi să pot face lucrul acesta pentru care m-ai creat . Eu nu merit să te iubesc, dar tu meriţi să fi iubit, şi de aceea nu îndrăznesc să-ţi cer să mă iubeşti, ci să-mi dai permisiunea ca să îndrăznesc eu să te iubesc. Nu fugi, Doamne, nu fugi! Lasă-te iubit de făpturile tale, iubire nemărginită!

     O bucurie şi linişte, veselia şi plăcerea mea, lărgeşte inima mea în iubire Ta, ca să ştie toate puterile mele şi toate simţurile mele cât de dulce lucru este să se întoarcă cu totul la Tine şi să se scunfude sub valurile iubirii Tale.

    Tu eşti Dumnezeul meu, viaţa mea, unica mea nădejde, marea mea îndurare şi fericita mea încântare! Atotvrednic de iubit! Atotdulce! Atotplăcut! Preasfintânt Tată! Premilostiv Fiu! Preaiubitor Spirit Sfânt! Preaiubite tată, abia aștept să fiu cu totul al Tău şi Tu cu totul al meu? O, de-ar veni mai repede ziua aceea! Crezi că o voi vedea? Ce lungă întârziere! Ce dureroasă amânare! Grăbeşte-Te, bune Isuse, vino Doamne, grăbeşte-Te și nu întârzia aleargă, Iubitul meu, cu sprinteneala cerbului ce saltă peste munţii Betelului!

    Oh, Dumnezeul meu, Mirele sufletului meu, odihna vieţii mele, lumina ochilor mei, mângâierea suferinţelor mele, paradisul inimii mele, centrul sufletului meu, arvuna gloriei mele, însoţitorul peregrinării mele, bucuria exilului meu, medicamentul rănilor mele, biciul milostiv al păcatelor mele, învăţătorul necunoaşterii mele, călăuza paşilor mei, cuibul odihnei sufletului meu, poartă de scăpare, oglindă de privit, toiag de sprijin, piatră de temelie, şi comoară preascumpă de laudă!

     Cum aș putea să mai uit Doamne vreodată de Tine? Nu mă voi odihni Doamne, Preasfântă Treime, nu voi da somn ochilor mei nici odihnă zilelor vieţii mele până nu voi găsi în inima mea această iubire față de Tine, până nu voi găsi loc în inima mea pentru Domnul meu şi locuinţă pentru Dumnezeul cel viu, care trăieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin. (Ven. Luis de Granada, Memorial de la Vida Cristiana)

Pr. Valentin Danciu

Agnosticismul și principalele erori cu privire la posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu

CATEHEZA 10

AGNOSTICISMUL

Principalele erori cu privire la posibilitatea
demonstrării existenței lui Dumnezeu

În catehezele precedente am văzut că că Biserica Catolică învață că existența lui Dumnezeu se poate cunoaște pe cale rațională cercetând lumea și sufletul uman. Aceste dovezi au fost dur atacate în chiar esența lor în ultimele secole, iar în ultimii 100 de ani mulți dintre fiii Bisericii s-au lăsat seduși de noile învățături pseudo-religioase care conduc sistematic lumea la poarta ateismului și demolează din interior Biserica. Fundamentul filosofic al noilor teologi și pseudo-reformatori este numit Agnosticism, iar amestecul credinței cu Agnosticismul este numit de magisteriul Bisericii Modernism.

Modernismul și Agnosticismul pe care se bazează au fost respinse formal de Biserică atunci când au ajuns suficient de răspândite printre clerici încât să amenințe însăși existența religiei catolice. În Enciclica Pascendi Dominici Gregis din 1907, într-un text dens de 35 de pagini, Sf. Pius al X-la descrie, analizează și respinge noua religie născută din amestecarea credinței creștine catolice cu agnosticismul. Acest nou sistem complet de gândire, Modernismul, „s-a născut din unirea dintre credință și falsa filosofie” (41). Modernismul agnostic „duce la ateism și la anihilarea oricărei religii” (39b); este un sistem de noi teorii pretențioase, atât de organic „interconectate între ele, încât nu poți admite una fără a le admite pe toate”. Scopul acestui sistem de gândire „este acela de distruge nu doar religia Catolică, ci toate religiile”, de aceea nu trebuie să mire pe nimeni că a fost numit „sinteza tuturor ereziilor” (39a).

     PDG 1-2 (...) „Niciodată n-au lipsit oamenii care vorbesc lucruri pervertite, vorbitori deșarți și seducători, în eroare ei înșiși și trâgând în eroare pe alții. Trebuie însă spus că în aceste zile de pe urmă suntem martorii unei notabile crșteri a numărului dușmanilor Crucii lui Cristos, care prin arte complet noi și pline de înșelăciune, se străduiesc să distrugă energia vitală a Bisericii, și cât ține de ei, să submineze însăși Împărăția lui Cristos. De aceea nu mai putem păstra tăcerea, căci altfel ar părea că nu ne îndeplinim cea mai sacră dintre datorii...

Faptul că trebuie să acționăm fără întârziere în această materie este făcut imperativ în special prin aceea că partizanii erorii trebuie căutați nu numai printre dușmanii declarați ai Bisericii; dar, cea ce este cel mai îngrozitor și deplorabil lucru, în însăși sânul ei, și sunt cu atât mai mârșavi cu cât mai puțin se arată la lumină. Ne referim, Venerabili Frați, la mulți dintre cei care aparțin laicatului Catolic, și ceea ce este cel mai trist, la rangurile preoției înseși, care animați de un fals zel pentru Biserică, lipsiți fiind de solidele măsuri de siguranță ale filosofiei și teologiei, mai chiar îmbibați de otrăvitoarele doctrine predate de dușmanii Bisericii, pierzându-și orice simț al modestiei ies în față drept reformatori ai Bisericii; și formând cea mai dură linie de atac, iau cu asalt tot ce este cel mai sacru în lucrarea lui Cristos, ne cruțând nici măcar Persoana Dumnezeiescului Răscumpărător, pe care, cu o îndrzneală sacrilegă îl degradează la condiția unui simplu și ordinar om.”

     Enciclica a fost însoțită de un Silab al erorilor moderniștilor, care condamnă și proscrie punctual tezele eronate. De pildă ultima propoziție condamnată, - pentru a vedea amploarea reformelor promovate activ de preoții agnostici de la începutul secolului XX, zice așa: „Catolicismul modern se v-a putea împăca cu adevărata știință numai dacă se va transforma într-o Creștinătate non-dogmatică; adică într-un larg și liberal Protestantism.” (Lamentabili Sane, 1907)

AGNOSTICISMUL: neagă capacitatea minții omenești de a cunoaște adevărurile supra-sensibile, și în primul rând pe Dumnezeu. Și neagă posibilitatea revelației înseși; Dumnezeu nu se revelează în lume, și dacă ar face-o omul nu l-ar putea înțelege. Existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, și orice încercare de a o face nu produce certitudine. Nu putem ști sigur dacă există Dumnezeu sau nu.

     A-gnosis, ne-cunoaștere, agnosticul susține că nu cunoaște, opunându-se formal revelației NT (Rom 1,19 διότι τὸ γνωστὸν τοῦ θεοῦ φανερόν ἐστιν ἐν αὐτοῖς, ὁ θεὸς γὰρ αὐτοῖς ἐφανέρωσεν, ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le sunt arătate/vădite) în ei (în mintea lor), care susține că există cele cognoscibile ale lui Dumnezeu; Dumnezeu nu este absolut incognoscibil. Rom 1,20 τὰ γὰρ ἀόρατα αὐτοῦ ἀπὸ κτίσεως κόσμου τοῖς ποιήμασιν νοούμενα καθορᾶται (pot fi clar înțelese cu mintea), ἥ τε ἀΐδιος αὐτοῦ δύναμις καὶ θειότης, εἰς τὸ εἶναι αὐτοὺς ἀναπολογήτους, De fapt, realitatea invizibilă a lui Dumnezeu sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii în făpturile lui, așa încât ei nu se pot scuza. Agnosticismul are la bază așadar o eroare grosolană. Văd cu mintea dar spun că nu văd/înțeleg. De fapt, nu vor să accepte consecințele aderării la acest adevăr fundamental revelat: dumnezeirea poate fi cunoscută cu mintea! Sigur nu în totalitate, dar existența ei cu certitudine!

     Există două forme de agnosticism:

        (1) unul susține că existența și natura lui Dumnezeu nu sunt cunoscute;

        (2) celălalt susține că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, nu putem ști nimic despre Dumnezeu.

Baza filosofică a agnosticismului a fost pusă de David Hume (1711-1776) și de Immanuel Kant (1724-1804); filosofia actuală consideră de la sine înțeleasă validitatea generală a argumentelor lor. Biserica Catolică le-a condamnat formal argumentele. (vz. Pascedi, 6)

     Chestiunea centrală pusă în discuție de agnosticism este posibilitatea cunoașterii adevărului obiectiv. Creștinii susțin că această cunoaștere este posibilă, ne-creștinii o neagă fie susținând că nu se poate cunoaște - la modul absolut (scepticism universal), fie că nu e posibilă decât o cunoaștere subiectivă a adevărului (subiectivism universal). Creștinul are suficiente dovezi raționale pentru a învinge într-o eventuală polemică și dacă este cultivat o face, dar necreștinul întotdeauna se refugiază în dogma lui supremă (relativismul): adevărul este relativ, ceea ce ai spus e adevărat dar nu pentru mine, n-ai nici un drept să-mi impui propriile demonstrații! Nici o discuție rațională nu mai este posibilă și apologetul creștin pierde fără a fi pierdut; necreștinul susține că realitatea este de necunoscut și adevărul întotdeauna limitat, supus schimbării și subiectiv. Refuzul de a accepta raționalitatea lumii este probabil cel mai dezastruos simptom al civilizației noastre decadente (Peter Kreeft, Pocket Handbook of Christian Apologetics, 133).

     
Ce este adevărul? În accepțiunea comună a termenului (ceea ce oamenii și culturile din toate timpurile au înțeles prin acest cuvânt), adevărul este definit ca „a spune despre ceea ce este că este și despre ceea ce nu este că nu este.” (Aristotel). Adevărul este corespondența a ceea ce ști/spui cu ceea ce este; a descrie ceva așa cum este.

     Necreștinul relativist, agnostic nu acceptă această definiție a adevărului. Cinci sunt principalele teorii alternative agnostice: pozitivismul/empiricismul, pragmatismul, raționalismul, scepticismul, criticismul.

(a) POZITIVISMUL (empiricismul, experimentalismul, Locke): nu admite ca obiect a științei decât datele dobândite prin simțurile interne și externe. Adevărul este ceea ce putem simți. Existența cauzelor suprasensibile, în special existența lui Dumnezeu este de aceea absolut incertă. Empiricismul este însă prea dogmatic (elimină concepte ca spirit, Dumnezeu, suflet) fără vreo probă empirică; empiricismul însuși este insuficient de empiric, experiemental. Pozitivismul este o ideologie, nu o teorie validă despre adevăr.

(b) PRAGMATISMUL (W. James) măsoară adevărul după simpla lui utilitate practică. „Adevărul este ceea ce funcționează”. Nu putem argumenta teoretic dacă Dumnezeu există sau nu, dar este un adevăr pratic, întru cât avem nevoie de El. Pragmatismul este o formă de subiectivism, pentru că ”funcționează” este un concept relativ; funcționează pentru tine, dar nu pentru mine. Pragmatismul este o ideologie relativistă care se contrazice pe sine :ca să meargă ceva, trebuie să meargă spre ceva, spre o finalitate, care trece dincolo de pragmatic. Nimeni nu lucrează doar pentru că merge treaba; pragmatismul înseși nu merge, nu-i destul de pragmatic.

(c) RAȚIONALISMUL (Descartes, Spinoza, Leibnitz, etc). Adevărul este ceea ce poate fi înțeles în mod clar și distinct de rațiune; ceea ce poate fi probat de rațiune. Raționalismul susține că realitatea poate fi analizată rațional, în baza unor principii de gândire înnăscute (legile de bază ale logicii), fără de care nu ar exista deloc cunoaștere. Raționalistul este convins că adevărul se poate deduce pe cale matematică plecând de la anumite axiome cunoscute intuitiv (intuiția ideilor clare,principiul identității, principiul rațiunii sufiecient, etc). se poate demonstra geometric existența lui Dumnezeu, care este o certitudine matematică.

    A susține însă că adevărul se reduce la ceea ce poate fi înțeles/probat de rațiunea umană limitată este o afirmație irațională. Nu se poate proba că adevărul este numai ceea ce poate fi probat. Multe nu pot fi probate (principiul non-contradicției, X nu este egal cu non-X). Multe adevăruri nu sunt clare pentru rațiune („viața merită trăită”).

(d) SCEPTICISMUL. Adevărul nu se poate cunoaște.

Scepticismul lui Hume. Există doar două tipuri de afirmații semnificative: Orice carte care nu conține un raționament abstract referitor la cantitate sau număr; sau vreun raționament experiemental... arunc-o în flăcări căci nu conține niminc altceva decât speulație și iluzie. (Enquiry concerning human understanding). Întru cât afirmațiile despre Dumnezeu nu intră în aceste categorii, orice cunoaștere a lui Dumnezeu este imposibilă.

     Hume pleacă de la premisa că orice idee este derivată din senzații, pe care mintea le procesează. În minte nu există nici un lucru care să nu fi fost mai întâi în simțuri (nu există în minte forme/șabloane/categorii de gândire înaintea experienței). Noi nu cunoaștem lucrurile cum sunt în realitate ci doar impresia lăsată de ele în simțurile noastre. Dar cum senzațiile nu sunt tot una cu lucrul, lucrurile ar putea fi altfel. Dar atunci principiul cauzalității este eliminat de la baza argumentelor existenței lui Dumnezeu: pentru că dacă nu cunoaștem lucrurile, cum putem cunoaște cu certitudine relația cauzală dintre ele? Hume susține că - în lipsa unei observații empirice - nu putem cunoaște ci doar putem presupune legăturile cauzale. Scepticism absolut, universal!

     Bazarea cauzalității pe analogie este pentru el un argument slab. O observare empirică ar descrie Cauza universului ca fiind: diferită de inteligența umană, finită, imperfectă, multipă, masculină și feminină, antropomorfă ... Scepticism religios!

     Răspuns: scepticismul radical este contradictoriu. Renunțarea la a emite judecăți despre cunoașterea realității presupune că ști deja despre realitate că este insondabilă. Dar de unde ști aceasta? Decât dacă presupui că ști deja ceva despre realitate. Ori o astfel de afirmație - că realitatea este de necunoscut - nu se înscrie în cele două tipuri de afirmații semnificative admise inițial. Scepticismul este fără sens în înseși premisele lui. Susține că știe că este adevărat că nimeni nu poate cunoaște adevărul. Deci nici el nu-l știe, și afirmația lui rămâne nesemnificativă.

(e)  CRITICISMUL kantian este o încercare de împăcare a raționalismului dogmatic/axiomatic cu scepticismul universal al lui Hume.

     Agnosticismul lui Kant. Filosofia creștină (realistă) - pe urmele lui Platon - întotdeauna a susținut posibilitatea cunoașterii realității, că mintea umană este prestructurată/adecvată cunoașterii realității (lumii, inteligibile la rândul ei). Kant a negat această convingere. A acceptat (de la raționaliști) că există o formă a cunoașterii separată de experiență, dar a preluat de la Hume afirmația fundamentală că întregul conținut al cunoașterii vine prin simțuri. Obiectele de cunoaștere ale minții - rațiunii teoretice - sunt numai fenomenele sensibile (lucrurile așa cum ni se prezintă nouă, nu așa cum sunt ele însele separat de noi); toate lucrurile care trec dincolo de simțuri nu cad sub incidența rațiunii, nu pot genera cunoaștere.

     Deci, potrivit lui Kant conținutul cunoașterii vine prin simțuri, iar structura cunoașterii este doar o schemă analitică a minții. Deci omul nu cunoaște realitatea cum este ci doar interacțiunea minții lui cu realitatea; mintea umană nu are acces la realitate, ci doar la o schemă mentală personală a ei, o imagine aparentă, mentală. Fiecare cu schema lui, cu ceea ce a putut percepe din realitate/adevăr. Cunoaștem doar aparențele, fe-noumenele, nu realitatea (noumenul), doar interacțiunea lucrului în sine cu aparatul senzorial și cognitiv uman. Știm că acel ceva există, dar nu știm ce există; ce-ul îl cunoaștem strict în relația lui cu noi/mintea noastră. Lumea nu poate fi cunoscută. Fiecare cunoaște doar o versiune personală a realității, limitată, relativă; omul e blocat, încuiat în propria minte, subiectivism universal.

Respingerea agnosticismului

Agnosticismul kantian este contradictoriu, căci dacă categoriile minții (unitate, cauzalitate, etc) nu se aplică la realitatea în sine, atunci nu se poate face nici o afirmație despre realitate, nici măcar afirmația că realitatea nu poate fi cunoscută. De unde știe Kant că noumena/lucrul în sine nu poate fi cunoscut, decât dacă știe că există; și de unde știe că există fără să știe deja ceva despre el, despre care afirmă că nu se poate ști nimic? Și cum se poate discerne realitatea de aparență fără a le cunoaște pe amândouă ca să poți face o comparație.

    Agnostisicmul este un mod de abordare a cunoașterii contradictoriu: putem cunoaște suficient despre realitate cât să afirmăm că nu poate fi cunoscut nimic despre realitate. Propoziție care se contrazice singură, în proprii termeni, presupunând o cunoaștere a realității tocmai pentru a nega orice cunoaștere a realității.

     Unul dintre cele mai otrăvitoare roade al agnosticismului este Subiectivismul, devenit un fenomen de masă în zilele noastre, simptom al decadenței civilizației europene anti-catolice, sfâșiată între scepticismul radical, raționalismul scientist și pietismul fideist, sentimentalist. Subiectivismul agnostic susține că tot adevărul este subiectiv, adică se află în mintea deținătorului lui, este dependent de cunoscătorși evoluează odată cu el. Dar această afirmație este o contradicție în termeni întru cât subiectiviștii afirmă că adevărul însuși este - obiectiv vorbind, subiectiv. Dar atunci această afirmație a lor nu poate fi decât subiectivă, nu poate fi obiectivă, nu se poate referi la adevărul obiectiv (despre care spun că nu există), ci doar la adevărul limitat din mintea lor. Deci subiectivistul nu poate susține și nici nu susține că subiectivismul este adevărat și obiectivismul fals, el doar spune ce simte pe moment: mie mi-e destul câtă lumină am acum când țin ochii închiși; de aceea subiectivismul nici nu e o filosofie de combătut; e doar exprimarea plictiselii postmoderne, a lipsei de chef de a mai căuta adevărul, starea omului cu o minte atât de slăbită încât însăși iubirea de adevăr a lenișat în ei.

În materie religioasă, Kant susține că în ceea ce privește rațiunea teoretică, existența lui Dumnezeu nu se poate nici afirma, nici nega; existența lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută prin rațiunea teoretică pentru că Dumnezeu este dincolo de simțuri. Doar rațiunea pratică îi postulează și pretinde existența cu scopul de a stabili proporția cuvenită între merit și recompensa faptelor bune. Omul poate ajunge la Dumnezeu prin intermediul unui simț înnăscut al divinității, ascuns în subconștientul său, unde are o anumită experiență privată a dumnezeirii dincolo de rațiune.

     PDG 6: „Potrivit acestei învățături rațiunea umană este pe complet limitată la câmpul fenomenelor, la aparența lucrurilor, și la felul cum apar; ea n-ar avea nici dreptul nici puterea de a depăși aceste limite. De unde incapacitatea ei de a se ridica la Dumnezeu, de a-i recunoaște existența, chiar și prin mijlocirea lucrurilor văzute. De aici reiese că Dumnezeu nu poate fi niciodată obiectul științei, și că, în ce privește istoria, El trebuie să fie considerat ca un subiect istoric.

     Date fiind aceste premise oricine poate să-și dea seama ce se alege de Teologia Naturală, de motivele credibilității, de revelația externă. Moderniștii pur și simplu le aruncă la o parte; le includ în Intelectualismul, pe care-l denunță ca fiind un sistem ridicol și de multă vreme defunct. Nu-i reține deloc faptul că Biserica a condamnat aceste nefaste erori. Conciliul Vatican I a definit: „Dacă cineva spune că unicul Dumnezeu adevărat, Creatorul și Domnul nostru, nu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a rațiunii umane prin intermediul lucrurilor care s-au făcut, să fie anatema”; și de asemenea, „Dacă cineva spune că nu este posibil sau nu este neecsar ca omul să fie învățat, prin intermediul revelației divine, despre Dumnezeu și închinarea ce trebuie să i se aducă, să fie anatema”; și în sfârșit, „Dacă cineva spune că revelația divină nu poate fi făcută credibilă prin semne exterioare, și de aceea oamenii ar trebui aduși la credință numai de experiența lor interioară personală sau de inspirația privată, să fie anatema.” Ne-am putea întreba în ce chip Moderniștii fac tranziția de la Agnosticism - care este o stare de pură neștiință, la Ateismul științific sau istoric, care este doctrina negării pozitive; și în consecință, prin ce proces legitim de raționare, părăsesc faptul ignoranței cu privire la dacă Dumnezeu a intervenit în istoria speciei umane sau nu, și trec la explicarea istoriei lăsându-l pe Dumnezeu cu totul pe dinafară, ca și cum El cu adevărat n-ar fi intervenit? Să răspundă cine poate! Oricum de ei este deja un principiu bine stabilit că ambele știința și istoria trebuie să fie atee: și că între limitele granițelor lor nu este loc pentru nimic altceva decât fenomene; Dumnezeu și tot ce este dumnezeiesc este complet exclus...”

     Aplicarea principiului agnosticismului la nivel istoric este o catastrofă. Continuă Sf. Pius X (PDG 30): „Agnosticismul ne spune că istoria, asemenea științei, se ocupă strict de fenomene și că în consecință Dumnezeu, și orice intervenție a lui Dumnezeu în treburile omenești trebuie remise domeniului credinței, ca aparținându-i doar ei. De aceea oridecâte or există lucruri în care este combinat elementul divin cu cel uman, de exemplu, în Cristos (fire umană și divină), sau Biserica (cereascp și pământească), sacramentele (har și materie)... trebuie făcută o împărțire prin care elementul uman trebuie lăsat istoriei iar cel divin transferat credinței. Așa am ajuns să avem această distincție printre Moderniști, între Cristosul istoriei și Cristosul credinței; Biserica istoriei și Biserica credinței, sacramentele istoriei și sacramentele credinței, (...)”

      Accesul omului la Dumnezeu pe cale rațională ar fi blocat, rămânându-i totuși deschis accesul pe cale morală și printr-o experiență subconștientă, printr-un anumit simț al sufletului. Dar fără rațiune simțul întotdeuna îl face pe om sclavul său, în absența intelectului, fiind mai degrabă o piedică în loc de ajutor în descoperirea adevărului... Doar simțul singur este pasiv de eroare dacă nu-l călăuzește mintea... Ni se pare nimic mai puțin decât nebunie sau cel puțin temeritate desăvârșită să accepți drept adevăr, fără investigație, aceste experiențe incomplete care sunt lauda Modernistului... Marea majoritate a omenirii susține și va susține întotdeauna cu fermitate că simțirea și experiența de unele singure, când nu sunt iluminate și călăuzite de raiune, nu pot ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Și atunci ce mai rămâne decât ateismul și absența tuturor religiilor? ... Dacă după cum spun ei obiectul științei este ceea ce se poate cunoaște, iar obiectul religiei este ceea ce nu se poate cunoaște... deci dacă vreo religie este posibilă, este doar religia realității necunoscute...probabil a sufletului universului de care vorbesc unii raționaliști. Aceste rațiuni sunt suficiente pentru a arăta din belșug cum căile Modernismului duc la ateism și la anihilarea tuturor religiilor. Eroarea Protestantismului a făcut primul pas pe această cale; cea a Modernismului îl face pe al doilea; ateismul îl face pe următorul.” (39b) 

     Această poziție deschide larg poarta subiectivismului religios, la fel de popular astăzi ca și subiectivismul în materie de adevăr: adevărul religiei este „adevărat pentru tine dar nu pentru mine”. Religia există - potrivit lor - a să ajute omul să ducă greul vieții postmoderne (lipsită de sens), este un sentiment care te ajută să ai mai mult succes în viață, să ai un set de valori și idealuri, nicidecum un crez bazat pe fapte istorice din afara conștiinței subiectului, care dacă sunt adevărate, l-ar constrânge să accepte adevăruri obiective, legi, nu doar valori.

     „Subiectivismul religios înseamnă că religia este făcută de noi, pentru noi, depinde de noi, și este atât de adevărată cât vrem noi, ca o poveste fantasy. Este un mod politicos de a spune că Dumnezeu este doar o versiune adultă a lui Moș Crăciun iar credincioșii religioși doar niște adulți care n-au mai crescut niciodată.”- (Kreeft, 129) 

Atunci când autori și clerici catolici propagă ei înșiși aceste erori întregul edificiu al Bisericii se clatină din temelii. Pontifii au încercat prin toate mijloacele pe care le aveau la dispoziție să oprească infectarea Trupului Mistic de această boală mortală. De aceea nu putem încheia decât cu cuvintele și îndemnurile lăsate moștenire de marele campion al lui Dumnezeu și al adevărului împotriva celui mai grozav dușman pe care l-a văzut doctrina lui Cristos vreodată, Modernismul.
     Lista erorilor condamnate de Papa Pius X în Silabul Lamentabili Sane este precedată de acest argument: „Epoca noastră renunțând la orice reținere în căutarea cauzei ultime a lucrurilor, cu rezultate cu adevărat lamentabile, aleargă adesea după inovații cu atâta ardoare încât ajunge să respingă moștenirea întregii rase umane. Astfel cade în erori foarte serioase, care devin cu atât mai serioase atunci când atacă autoritatea sacră, interpretarea Sfintelor Scripturi și principalele taine ale Credinței. Faptul că mulți scriitori Catolici au trecut dincolo de limitele stabilite de Sfinții Părinți și de Biserica înseși este extrem de regretabil. În numele unei cunoașteri superioare și a cercetării istorice (zic ei), caută progresul dogmelor, dar în realiate ceea ce fac ei nu e altceva decât coruperea dogmelor. Aceste erori sunt zilnic împrăștiate printre credincioși.
     Pentru a nu captiva mințile credincioșilor și pentru a nu le corupe puritatea credinței, Sanctitatea Sa, Pius al X-lea a decis ca principalele erori să fie notate și condamnate... Prin acest document următoarele propoziții sunt condamnate și proscrise: 

    

     (...) 

     57. Biserica a demonstrat că este ostilă progresului științelor naturale și teologice.

     58. Adevărul nu este mai imutabil decât omul însuși, căci a evoluat împreună cu el, în el, și prin el.

     59. Cristos nu a învățat un anumit corp doctrinar aplicabil tuturor timpurilor și tuturor oamenilor, ci mai degrabă a inaugurat o mișcare religioasă adaptată - sau de adaptat - diferitelor timpuri și locuri.

     (...)

     62. Principalele articole ale Crezului Apostolic nu au avut același sens pentru Creștinii din primele veacuri, cu cel pe care-l au pentru Creștinii din vremurile noastre.

     63.  Biserica demonstrează că nu este capabilă să menține etica evanghelică întru cât se ține cu încăpățânare de doctrine imutabile care nu pot fi reconciliate cu progresul modern.

    64. Progresul științific pretinde ca conceptele învățăturii Creștine despre Dumnezeu, creație, revelație, Persoana Cuvântului întrupat și Răscumpărare să fie re-ajustate.

    65. Catolicismul Modern poate fi împăcat cu adevărata știință numai dacă este transformat într-o Creștinătate non-dogmatică; adică, într-un Protestantism generos și liberal.

Sanctitatea Sa Papa Pius al X-lea aprobând acest decret a poruncit ca fiecare propoziție din această listă să fie considerată de cătrte toți condamnată și proscrisă.”

„Fie ca în mijlocul acestei mari tulburări a minții oamenilor venită prin invazia insuoasă a erorii din toate părțile, voi să puteți vedea cu claritate ce trebuie să faceți și să vă îndeplinți misiunea cu toată puterea și curajul. Fie ca Isus Cristos, autorul și împlinitorul credinței noastre, să fie cu voi prin Puterea Sa; și fie ca Neprihănita Fecioară, distrugătoarea tuturor ereziilor, să fie cu voi prin rugăciunile și ajutorul Ei.” (Sf. Pius X, Pascendi, 58)

Pr. Valentin Danciu

Adevărata Religie de-a lungul veacurilor

ISTORIA EVOLUȚIEI FORMELOR DE VIAȚĂ CREȘTINĂ
DE LA CRISTOS PÂNĂ LA NOI

Ciclu catehetic de istoria spiritualității creștine în curs de desfășurare la Biserica Sf.Maria Regina Păcii.  Întânirile au loc în fiecare miercuri de la ora 19:00.

PROLOG

De ce acest titlu?

Titlul „De vera Religione”, Despre adevărata religie este preluat din lucrarea cu același nume al Sf. Augustin din Hippo Regius (+430), Doctor al Bisericii Catolice Occidentale care începe așa: „Calea care conduce la viața bună și fericită constă în adevărata religie, prin care se cinstește unicul Dumnezeu și, cu cea mai curată evlavie, se recunoște în El principiul tuturor creaturilor, prin care universul are un început, o împlinire și o capacitate de conservare”. Este o carte scrisă în dimineața verde a acestei lumi, când Soarele Dreptății abia răsărise luminând pentru întâia oară culorile creației genuine care - în lipsa luminii necreate - înveliseră milenii întregi în nuanțele sumbre ale mâhnirii lumea decăzută în uitarea adevăratului Dumnezeu.

Astăzi, la început de mileniu III, când lumea s-a scufundat din nou în întunericul lepădării iubirii de adevăr, e o mare mângâiere să asculți un Învățător autentic care se bucură de pământul încălzit după multă vreme de primele raze ale luminii: „Pot spune cu cea mai mare certitudine și cu pace în suflet tuturor celor cărora le place să citească cu încăpățânare cărțile [filosofi]lor [duplicitari] că nu se mai poate nimeni astăzi îndoi, - în aceste timpuri marcate de Creștinism -, care religie este de preferat, care constituie calea spre adevăr și fericire... Căci s-a întâmplat ca din singura regiune a pământului în care se cinstea numai unicul Dumnezeu, - unica în care se putea naște un astfel de om [mare și divin care să reușească să convingă popoarele să creadă astfel de lucruri] -, au fost trimiși în toate părțile pământului niște oameni aleși, care au aprins focul iubirii dumnezeiești cu faptele lor virtuoase și cu predica lor. Și după ce și-au consolidat învățătura cu adevărat mântuitoare, au lăsat urmașilor pământurile pline de lumină... Astăzi printre oameni și popoare se anunță: La început era Cuvântul... Și pentru a face astfel încât acest adevăr să fie înțeles, iubit și savurat, încât sufletul să fie însănătoșit și ochiul minții să-și regăsească vigoarea necesară ca să primească o lumină așa de mare, avarilor li se spune: Nu strângeți comori pe pământ... pentru că unde este comoara ta acolo este și inima ta; desfrânaților: Cine seamănă în carne, din carne v-a culege corupția; dar cine seamănă în spirit, de la spirit v-a culege viața veșnică; celor mândri; Cine se înalță pe sine v-a fi smerit și cine se smerește va fi ridicat; celor mânioși: Ai primit o palmă, întoarce și celălalt obraz; certăreților: Iubiți-vă dușmanii; superstițioșilor: Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru; curioșilor: Nu căutați lucrurile care se văd ci cele care nu se văd; pentru că cele vizibile sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt eterne; și, în sfârșit, tuturor se spune: Nu iubiți lumea și ceea ce este al lumii, pentru că tot ceea ce este în lume este concupiscența cărnii, concupiscența ochilor și mândrie lumească.”

     ”Aceste principii sunt citite astăzi popoarelor din întreaga lume și sunt ascultate cu cea mai sinceră venerație. După atâta sânge, atâtea rugăciuni, atâtea cruci purtate de martiri, bisericile s-au înălțat cu cea mai mare fertilitate și abundență până și la popoarele barbare. De acum nimeni nu se mai minunează de miile de tineri și fete care renunță la căsătorie ca să trăiască în mod cast... lucruri astăzi pe atât de acceptate încât ar fi o monstruozitate să le mai pui în discuție, pe cât era odinioară să le consideri posibile. Pretutindeni, oriunde este pământ locuit, sunt predate misterele creștine. În fiecare zi aceste principii sunt citite și ilustrate de preoți în biserici, și cei ce fac eforturi de a le transpune în practică își bat pieptul; sunt atât de numeroși cei care se pun pe această cale încât insule care fuseseră o vreme părăsite și în paragină se umplu de oameni de tot felul, care, după ce și-au abandonat bogățiile și onorurile lumii acesteia, vor să-și dedice toată viața unicului și supremului Dumnezeu. În fine, în orașe, în cetăți, în fortărețe, în sate și chiar la țară și în locuințele private această alegere este atât de împărtășită și fuga de bunurile pământești pentru a se consacra unicului Dumnezeu adevărat atât de căutată, încât în fiecare zi, în întregul univers, neamul omenesc aproape cu o singură voce răspunde că are sus inimile, îndreptate spre Domnul.”

În timpurile noastre toate acestea au fost întoarse pe dos. Crucile au început să fie îndepărtate de pe biserici, bisericile se dărâmă sau se vând de cei care au misiunea și obligația de a le păstra, comunitățile se destramă și dispar la sat și la oraș pentru că nu mai are cine să le îngrijească, tinerii și tinerele au redevenit sclavii desfrânării și deșertăciunii, principiile Creștinismului sunt contestate și luate în batjocură fără ca cineva să mai ia apărarea lui Bunului Isus și Maicii Sale Sfinte Îndurerate, neamul omenesc într-un glas strigă, îmbătat de nihilism: A murit, a murit Domnul, să bem și să ne veselim căci tot universul e al nostru acum. Leii înaripați, vulturii cu cruce în plisc și bourii cei înfricoșători ce apărau marea prostituată a regilor și Împăraților ce îmbăta popoarele cu opiumului falsei religii au fost răpuși, și ea e acum a noastră. Să o batjocorim, și să o ademenim arătându-i puterea omului nou, să vadă noua lume pe care o vom construi singuri. O lume veche a murit și altă lume tânăra s-a născut la moartea lui Augustin, Creștinătatea. Acea lume nouă acum a îmbătrânit și o nouă lume îi ia locul mândră, deșartă, înșelată, disperată, desfrânată, apostată.

Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca lumea, după ce l-a primit cu atâta entuziasm pe Cristos, în vremurile moderne să-l se lepede de El cu atâta înverșunare? Și mai ales, ce atitudine trebuie să ne asumăm în noua stare a neamului omenesc apostat? Când noaptea ignoranței și necunoașterii adevărului se lasă din nou peste lume cu umbrele ei groase, cu culorile ei sumbre, cu bezna ei impenetrabilă ce face creștinul? Căci noaptea nu alergi, nu muncești și nu trăiești ca ziua! Domnul Isus ne-a învățat cum se trăiește noaptea: Privegheați și vă rugați, luați aminte la voi înșivă! Noaptea umbli cu mult mai multă atenție pentru că nu vezi în fața ta, noaptea totul îți poate deveni o capcană, o piedică, noaptea ies tâlharii și atacă cu nerușinare casele care nu sunt bine păzite, sub acoperământul nopții se fac totate relele care la lumina zilei nu îndrăznea a se face.

Obiectivul principal al acestei cateheze este să furnizeze creștinului informațiile necesare pentru a face un discernământ cu privire la religia adevărată, la calea pe care se caută adevărul și fericirea. Discernământ necesar și chiar urgent, dată fiind actuala decadență morală fără precedent din interiorul Bisericii, rod noii simbioze cu lumea, efectul catastrofal al reciclării tuturor ereziilor antice drept noi descoperiri ale cercetării teologice „serioase”? Mai știm care este religia adevărată? Și unde o putem găsi? Care este adevărata formă de viață a Creștinismului? Cea pe care am învăat-o sau alta? Care este învățătura, tradiția autentică transmisă de Isus Cristos, Marele Magistru al lumii, Apostolilor Săi, și de aceștia mai departe Sfinților de după ei. Care este lumina cu are au umplut Sfinții Bisericii întreaga lume? Lumina noastră este lumina lor? Căci dacă lumina din tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta, se întreabă Domnul.

Mai poate fi trăit Creștinismul autentic în vremurile noastre marcate de neo-Păgânism? Sub dictatura unui relativism atoate-tolerant, - care tolerează orice în afara învățământul creștin autentic -, se mai poate transmite copiilor credința? Sau suntem ultima generație creștină în aceste regiuni? Marea majoritate a creștinilor fie s-au înlumit cu totul, promovând activ noile pseudo-valori incompatibile cu Creștinismul, fie sunt slujitorii umili ai veacului acestuia: trăiesc ca păgânii și mor ca păgânii, la fel mănâncă, se îmbracă, dorm și se trezesc, se căsătoresc și se îngroapă, fac și cresc copii ca păgânii ... în multe regiuni n-a mai rămas mai nimic din felul creștin de a fi și a trăi, din regula creștină de viață pe care ne-au transmis-o Sfinții. Dimensiunea sacră a vieții s-a pierdut în modernitate, pentru că s-a pierdut relația corectă cu Dumnezeu și cu lumea. Fie o restabilim găsind o formă de viață modernă modelată de Evanghelie, fie Evanghelia v-a fi modelată - cum putea vedea deja peste tot - de forma modernă, seculară, relativistă de viață.

Într-o astfel de stare, unii sunt tentați să cadă în disperare și fie să părăsească cu totul Creștinismul, fie să iasă din Biserica lui Cristos, unica plută de salvare, aflată în cea mai mare criză de la căderea Imperiului Roman încoace. În noua dez-ordine a lumii post-creștine primul principiu este acela că noi creștinii trebuie să ne vedem drept niște exilați într-o lume care devine tot mai ostilă față de autentica credință creștină. Al doilea este că trebuie să ne întrebăm cu privire la modul de viață adecvat pe timp de noapte. Ce formă de viață creștină trebuie să trăim în lumea aceasta pentru a nu fi cu totul înghițiți - noi înșine, sau cei lăsați de Dumnezeu în grija noastră -, pentru a nu fi asimilați de lumea aceasta, pentru a păstra și transmite mai departe intactă credința și norma ei de viață? Cum să trăim într-o astfel de lume, fără a fi ai lumii acesteia, pentru a fi cu adevărat fiii luminii și nu fiii întunericului? Ce înseamnă în concretul vieții de astăzi (în privat și în public, în familie, la locul de muncă, în viața economică, etc) a fi om spiritual,creștin autentic sau om trupesc, creștin lumesc?

     Răspunsuri greu de dat atunci când cea mai mare parte a celor însărcinați cu învățătura în Biserică îndrăznesc să contrazică cu nonșalanța unei dialectici preternaturale tot ce s-a spus pe aceste teme până la ei. De aceea este necesară o cunoaștere, oricât de sumară, dar esențială, a istoriei formelor de viață creștină de-a lungul secolelor.

Se spune că istoria este maestra vieții. Și cine nu-și cunoaște istoria nu are viitor. În ce privește viața spirituală, evoluția istorică a gândirii și practice creștine - așa cum o regăsim în operele marilor sfinți - a exercitat o influență enormă asupra stilului de viață și asupra practicii vieții creștine de-a lungul secolelor.

     O abordare experimentală, sub formă de survolare istorică, ne poate ajuta să discernem ce este valoare perenă în Spiritualitatea Creștină și ce este accidental și accesoriu. În spiritualitate - ne învață Royo Marin, trebuie să distingem două versante: pe de-o parte există un nucleu fundamental, care nu s-a schimbat și nu se v-a schimba niciodată până la sfârșitul veacurilor. Nimeni nu se v-a sfinți vreodată fără a se încorpora în Cristos prin har sfințitor, sacramente, practica virtuților supranaturale, etc. Dar aplicarea în concretețea vieții a acestor elemente esențiale, într-o epocă determinată a istoriei, nu poate să nu țină cont de circumstanțele infinit de variante ale mediului înconjurător. Există un abis, de exemplu între mijloacele de sfințire folosite în monahismul primar, frățiile medievale și institutele seculare moderne de desăvârșire - deși, nucleul fundamental rămâne mereu același și identic pentru toți. De accea este necesar un studiu istoric calm și obiectiv al modului de aplicare concretă a elementelor esențiale ale spiritualității creștine în diferite epoci, locuri și culturi.

 Pe lângă acestea, întru cât există tendințe heterodoxe încă de la începuturi - nu doar în materie doctrinară ci și pratică -, vom putea învăța din erorile trecutului, pe care eventual le vom putea evita.

Propunem așadar o schiță istorică a evoluției și adaptării spiritualității Creștine de-a lungul veacurilor, cu un accent pus pe modul practic de viață al celor mai influente personalități ale Culturii Vieții, de la Cristos Isus, Domnul, până în epoca noastră.

Ne vom sluji pentru această viziune panoramică a istoriei spiritualității de cartea pr. Jose Maria Iraburu, O de Cristo o del mundo - o foarte utilă sinteză a principalelor articulări și ipostaze istorice ale relației creștinului cu Dumnezeu și cu lumea. Cei ce sunt ai lui Cristos nu sunt ai lumii. Și cei ce sunt ai lumii nu sunt ai lui Cristos. Aceasta este învățătura lui Isus. Creștinismsul s-a realizat în lumea seculară, și a făcut-o dealungul secolelor, în situații foarte diferite (una este lumea persană a secolului III și alta este lumea arabă a secolului IX, una este India secolului X și alta este Japonia secolului XVII; una este Brazilia secolului XV și alta este Europa secolului V sau Bizanțul secolului XIII, una este Creștinătatea occidentală medievală și cu totul altceva este lumea post-modernă în care ni s-a dat nouă să purtăm făclia Evangheliei și să o dăm mai departe aprinsă de focul iubirii divine). Cu toate acestea atitudinea fundamentală a Bisericii cu privire la lume a fost întotdeauna aceeași: cea care se regăsește în Biblie și își găsește în tradiție norma permanentă. Această atitudine fundamentală dinaintea lumii este cea pe care trebuie să o recuperăm și să o afirmăm prin mărturia vieții și a cuvântului.

Vom urmări două istorii: una este cea a dezvoltărilor omogene a Bisericii sub acțiunea Spiritului Sfânt (sămânța cea bună), și în paralel o alta, dezvoltarea heterogenă care a fost produsă de devierile eretice, de rigorismele excesive sau de feluritele moduri de înlumire. O istorie a creșterii și înmulțirii neghinei în Împărăția lui Dumnezeu, a falsificărilor Evangheliei. Astfel vom putea vedea cu claritate în ce fel desăvârșirea evanghelică pe care o oferă Cristos oamenilor (- transfigurarea completă a omului în Cristos - ) este posibilă rămânând în lume și cum este facilitată de renunțarea la lume, sau de diferențierea de felul de a fi al lumii.  

Pr. Valentin Danciu