Ce înseamnă a crede? Fundamentele credinței creștine

Cateheza 05
CE ÎNSEAMNĂ „A CREDE”
(CBC 26-184)

Fundamentele credinței creștine



SECȚIUNEA I: BAZA PRIMULUI PILON
CE ÎNSEAMNĂ „A CREDE”

Ce presupune asumarea credinței creștine?

CBC 26. „Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: "Cred" sau "Credem".
Înainte de a mărturisi credinţa Bisericii aşa cum este expusă în Crez, să ne întrebăm, aşadar, ce înseamnă "a crede".

Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu care i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale.
     Pot să pun întrebări dificile cu privire la credința Catolică? Da, este bine să se pună cât mai multe întrebări despre credință așa cum Isus însuși făcea: îi asculta și le punea întrebări (Lc 2,46-47). Cateheza are această formă dialogică. A întreba este foarte important pentru că Isus ne spune: Împărăția lui Dumnezeu este asemenea unei comori ascunse într-un ogor (Mat 14,44). Trebuie să muncim să descoperim tainele Împărăției cerurilor, iar aceasta implică ridicarea de întrebări și reflexia pentru a discerne răspunsul corect.

Prezentăm în continuare pe scurt și sub formă de întrebări și răspunsuri, structura Secțiunii I a Catehismului (Baza Pilonului I). O privire de ansamblu asupra fundamentelor credinței Bisericii Catolice. Urmând ca în catehezele următoare să aprofundăm întrebările și să detaliem răspunsurile.


Capitolul 1
Omul este „capabil” de Dumnezeu (CBC 27-49)
Căutarea lui Dumnezeu și cunoșterea lui Dumnezeu

Întrebare: De ce există în om dorinţa de Dumnezeu? De unde această căutare, această năzuință spre Dumnezeu? Nu putea lumea aceasta sa fie fara Dumnzeu, fara religie, biserici si preoti?
     Răspuns: Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în care îşi găseşte fericirea. Pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine. Omul este prin definitie o fiinta religioasa.

Cum il putem cunoaste pe Dumnezeu? Există o cale de-al cunoaște accesibilă omului? Că multi se indoiesc chiar ca mai există! Omul il poate cunoaste pe Dumnezeu ? 
     R: Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Omul, chiar si numai cu lumina raţiunii, cercetând creația, lumea si pe el insusi, poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu, a unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate "şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu.

Dacă este posibilă cunoașterea prin rațiune a lui Dumnezeu, de ce așa de mulți nu-l cunosc deloc? De ce atât de mulți oameni nu au o relație cu Dumnezeu sau chiar nici nu cred în El? 
     R: Această "relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui la lumină pentru că faptele lui sunt rele. Însă omul care caută adevărul, poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, atunci când îl caută din tot sufletul, cu toată mintea, cu voinţă dreaptă, și inimă curată.

Este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu? 
     R: În viziunea Bisericii, omul nu poate intra singur în adâncul misterului divin. De aceea este necesară revelația lui Dumnezeu. Totuși Biserica învaţă că Dumnezeul unic și adevărat poate fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale.

Cum se poate vorbi despre Dumnezeu, daca stim atat de putine despre El și cunoașterea lui este așa de dificilă? 
     R: Cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc de a cunoaşte şi de a gândi. Putem vorbi totuși despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele însușiri ale creaturilor, chiar dacă limbajul nostru este limitat și imperfect.
 

Capitolul 2
Revelația divină (CBC 50-141)
Dumnezeu vine în întâmpinarea omului care-l caută

Prin raţiunea naturală, omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere, la care omul nu se poate ridica prin propriile forţe, şi anume acela al Revelaţiei divine. Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Spiritul Sfânt (CBC 50).

Ce ne revelează Dumnezeu?
     R: Planul lui Dumnezeu cel din veci ascuns. "I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Spiritul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască". (CBC 51; Dei Verbum 21)

Cum s-a revelat pe Sine Dumnezeu oamenilor?
     R: Sfânta Scriptură ne descrie etapele revelației prin care Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin fapte şi cuvinte, de la începuturile creației omului, încheind un legământ veșnic cu Noe, cu Avraam și cu poporul său Israel prin Moise. Isus Cristos este plinătatea Revelației. Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său întrupat și nu va mai fi o altă revelație.

Cum s-a transmis conținutul acestei revelații? A ajuns revelatia Cuvântului lui Dumnezeu nealterată până la noi?
     R: Dumnezeu "vrând ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus, a hotărât ca, Cristos să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor şi astfel Revelaţia să ajungă până la marginile lumii. Astfel a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor conținutul revelației. (CBC 74)

Cum a ajuns revelația nealterată până la noi?
     R: "Propovăduirea apostolică, inițial realizată prin viu grai, a fost mai apoi exprimată și în scrierile inspirate (ale Noului Testament); această propovăduire - numită Tradiție Apostolică - trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor". De aceea, pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le "propria misiune de a învăţa". Această transmitere vie, de la om la om, prin succesiunea apostolică, săvâşită în Spiritul Sfânt, este numită Tradiţie întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură, deşi e strâns legată de ea. (Inițial riturile și anumite puncte ale credinței nu se puneau în scris, ci se transmiteau de la maestru la ucenic, de la episcop la preot, prin viu grai). (CBC 77-78)

Nu trebuie să ne bazăm numai pe Biblie ci si pe Tradiție?
     R: Tradiția și Scriptura curgând din același izvor dumnezeiesc (Isus Cristos și Apostolii lui), și formând o unitate, trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie. Biserica își găsește certudinea nu mai în Sfânta Scriptură.

De unde știm că ceea ce spune Biserica astăzi despre Biblie este ceea ce a spus dintotdeauna? Cum putem avea siguranța că interpretarea Tezaurului Credinței este cea corectă?
     R: Întru cât Spiritul Sfânt asistă Biserica în calea ei spre Nunta Mielului, înţelegerea credinţei poate creşte în viaţa Bisericii de la un secol la altul. Există așadar o evoluție de-a lungul secolelor a înțelegerii și formulării doctrinei primite de la Apostoli. Dar, pentru a nu pierde adevărul pe cale prin această evoluție, Cristos a dăruit Bisericii odată cu succesiunea episcopală, o carismă sigură a adevărului (Dei Verbum 8). De aceea, misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris (Biblia) sau transmis (Tradiția Apostolică) a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos", adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, episcopul Romei. (CBC 85)

Care este mesajul central al Bibliei? 
     R: Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cristos, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime. De aceea Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează şi Trupul Domnului.

Pe ce bază susținem că Biblia ne învață adevărul, întru cât a fost totuşi scrisă de oameni limitați ca şi noi?
     R: Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. El i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre, care de aceea învață numai adevărul; ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre.

Cum să citim Sfânta Scriptură în așa fel încât să o înțelegem? 
     R: Nimeni nu poate înțelege fără un îndrumător (vz. Famenul etiopian). Principalul principiu al interpretării corecte: "Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Spirit în care a fost scrisă”. Spiritul Sfântul este interpretul autentic al Scripturii. Dar cine poate spune că are cu certitudine pe Spiritul Sfânt? Magisteriul Bisericii a primit misiunea interpretării corecte și asistența sigură a Spiritului Sfânt.

Care sunt aceste cărți sacre?
     R: Canonul biblic este lista integrală a Cărților Sfinte (46 Vechiul Testament și 27 Noul Testament).
Cine a stabilit lista cărților sacre și pe ce bază?
     R: Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice. Canonul s-a fixat în secolul IV. Au rămas în listă cărțile canonului iudaic pentru Vechiul Testament, iar pentru Noul Testament cărțile care au fost scrise de Apostoli sau de ucenicii lor direcți (Marcu, Luca). Au fost eliminate cărțile a căror proveniență era nesigură.

Cât de importantă este Biblia în viața creștinului ?
     R: Cuvântul lui Dumnezeu, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. De aceea creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. Biserica "îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească ''înalta cunoaştere a lui Isus Cristos'' (Fil 3, 8). Căci ''necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos'' (Sf. Ieronim)".

Capitolul 3
Credința, răspuns la revelație (CBC 142-184)

Prin Revelaţia sa, "Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El". (CBC 142)

Cum răspunde omul lui Dumnezeu care i se revelează?
Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa: Doamne, eu Te cred, noi Te credem! 

Ce este credința? Ce înseamnă pentru om a crede în Dumnezeu? (CBC 144-165)
     R: Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa (obediența credinței). A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber Cuvântului ascultat, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, Adevărul însuşi. A crede în Dumnezeu înseamnă a te încrede în El și a-ți da adeziunea la toate adevărurile revelate pentru că Dumnezeu este Adevărul. Pentru creştin, a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Isus Cristos, Acela pe care Dumnezeu ni l-a trimis și pe care ne-a spus să-l ascultăm.

Dar este vrednică de un om o astfel de atitudine de obediență mentală, nu este sub demnitatea umană?
     R: Credința este cea mai rezonabilă atitudine a a căutătorului adevărului. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură limitată. Credinţa este cea mai sigură formă de cunoaştere, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. 
     Şi când contrazice credința cu ştiința? Nu pot exista contradicții între credință și știință pentru că ambele își au originea în unul și același Dumnezeu. Contradicțiile sunt aparente; fie știința consideră adevăr ceea ce e doar o ipoteză, fie oamenii religioși susțin ceva ce Dumnezeu nu a spus.

Atunci de ce așa de mulți nu cred? 
     R: Credința este un dar de la Dumnezeu venit la noi prin Biserică, și nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Spiritului Sfânt. Credința este liberă. Și pentru a rămâne meritorie, nimeni nu poate fi constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. Actul prin care intelectul își dă consimțământul la adevărurile dumnezeiești trebuie să fie liber. Dumnezeu îi cheamă pe oameni dar nu-i constrânge. Legatura lui Dumnezeu cu omul este o relatie conjugală. De aceea credința, asemenea iubirii, poate fi respinsă de om.

De ce avem nevoie de credință? 
     R: Fără credință nu putem fi plăcuți lui Dumnezeu și nici nu putem dobândi viața veșnică fără ea. Credinţa este necesară pentru mântuire. "Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui; cel care nu va crede va fi osândit" (Mc 16, 16).

Nu este suficient să am propria mea credință?
     R: Credinţa noastră, personală, nu este un act izolat. Nimeni nu poate să creadă singur, după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Nimeni nu şi-a dăruit singur credinţa, după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii, de la Biserică, şi trebuie să transmită altora nealterată aceeași credință a Bisericii.CBC 166.

Care este credința Bisericii și unde o găsesc?
     R: Credința Bisericii este credința mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau de adunarea liturgică a celor credincioşi. În primul rând Biserica este cea care, pretutindeni, îl mărturiseşte pe Domnul şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: "Eu cred", "Noi credem". Credința Bisericii este exprimată pe scurt în Simbolul de credință.

De ce este nevoie de un Simbol de credință?
     R: Noi nu credem în formule, ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa formulată ne îngăduie să le "atingem", să le asimilăm, să le transmitm mai departe. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei, normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învaţă limbajul credinţei, rezumat organic și articulat în Crez.

Există o singură credință sau mai multe?
     R: Credința Bisericii este una singură. Sf. Irineu din Lyon: „Biserica, deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa (...) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi, ca şi cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în acelaşi fel, într-un suflet şi într-o inimă, şi le propovăduieşte, le învaţă şi le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură". "Într-adevăr, chiar dacă limbile sunt felurite în lume, conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie, nici cele care sunt la iberi, nici cele care sunt la celţi, nici cele din Orient, din Egipt, din Libia, nici cele care se află în centrul lumii...". "Aşadar, mesajul Bisericii este veridic şi trainic, pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire.”