Luis de Granada, Compendiul Doctrinei Creștine, Capitolul II, 2
Lectură suplimentară la Cateheza 4 - Noi, oamenii moderni, și Catehismul
Lectură suplimentară la Cateheza 4 - Noi, oamenii moderni, și Catehismul
Acum putem înțelege cum trebuie să ne folosim de această doctrină cerească, ca să nu o citim, nici să o cunoaștem degeaba. Și anume, de misterele credinței trebuie să ne apropiem pentru a ne înclina inima spre iubirea și frica de Dumnezeu, spre recunoștința pentru binefacerile lui și spre supunerea față de poruncile lui. De doctrina poruncilor trebuie să ne folosim pentru a-i înțelege voința și pentru a ști în ce anume îi putem plăcea sau displăcea. Iar de rugăciune și de sacramente trebuie să ne folosim cu scopul de a dobândi spiritul, puterile și harul cu care să putem transpune în faptă tot ceea ce poruncește legea. Astfel nu ne va lipsi nimic din cele necesare pentru împlinirea și desăvârșirea vieții creștine.
Aceasta este învățătura pe care Biserica Catolică a învățat-o încă de la începuturi, cu cea mai mare grijă. Acesta era conținutul predicării în vremurile acelea și despre aceasta se trata în reuniunile publice și particulare. Aceasta este suma și sinteza a tot ceea ce se găsește semănat prin Sfintele Scripturi, profetizat în multe feluri, ascuns sub mari mistere, declarat în Evanghelie prin gura Fiului lui Dumnezeu, confirmat prin minuni și lucrări atot înfricoșătoare. De această învățătură trebuie apropiați și cu ea trebuie mântuiți profunzii și foarte pregătiții savanți, și tot aceste cuvinte trebuie să le știe - dacă nu vor să se piardă - cei neînvățați și simplii muncitori.
Când mă gândesc la marile adversități care s-au abătut asupra Creștinătății din pricina marilor noastre păcate, la orbirea pe care a reușit să o strecoare diavolul, la diversitatea doctrinelor pe care o vedem și am văzut-o, la obstinația lor și la divergența dintre ele, înțeleg că numai printr-un har unic și prin milostivirea divină s-a putut conserva puritatea acestui adevăr, și că Dumnezeu nu a permis ca puterea unei atât de mari confuzii și obscurități să întunece lumina acestei doctrine. Cu toții să mergem să păzim acestă flamură dincolo de îndărătnicirile noastre, căci în acest mod a izbăvit-o Domnul din toate pericolele și naufragiile lumii, care constau în marea diversitate de păreri și opinii care circulă prin ea. De aceea se cuvine să recunoaștem și să mărturisim în privința păstrării acestei doctrine, binefacerea cerului dar și obligația pe care ne-o impune de a o apăra și studia, și de a o pune în practică în toate și pentru toate.
Mai avantajați decât anticii suntem având demnitatea de creștini și cu altele pe care nu-i nevoie să le spunem aici; dar măcar de-am fi egalii lor în studierea cu asiduitate a doctrinei creștine și în efortul de a pricepe cum să o transpunem în faptă. Se țineau în vechime predici de către preaînvățați și preasfinți bărbați care cu mare zel pentru credință și cu iubire își guvernau bisericile; dar pentru aceasta nu renunțau la oficiul de catehizare, adică la ai învăța pe copii și pe novicii în credință principalele puncte ale doctrinei evanghelice, care sunt cele patru pe care le-am spus mai sus. Enorm a fost folosul câștigat prin această manieră deosebită de a învăța: mari creștini, mari și prea perseverenți martiri s-au format la această școală. Nu se încredința oricui această sarcină, ci doar oamenilor care aveau o excelentă pregătire intelectuală și o viață sfântă. Vedem limpede acestea în cazul Bisericii din Alexandria, care a făcut să înflorească în lume numărul martirilor și a învățaților, având de la Apostoli lăsat acest oficiu despre care vorbim.
Nu vreau să compar aici vremurile noastre cu vremurile acelea, nici să pomenesc despre cât de insultați s-ar simții mulți predicatori de-ar trebui să coboare la un lucru atât de elementar cum le-ar părea predarea Crezului și a Poruncilor. Să venim noi la remedierea acestei situații, dacă remediu se poate numi un medicament atât de slab cum este cel pe care-l vrea lumea pentru vindecarea unor atât de mari și îmbătrânite răni, cum sunt rănile ei. Lumea aceasta întotdeauna consideră discurs prea aspru și scandalos a-i cere să se întoarcă la virtutea antică. Dar în schimb cu multă ușurință se lasă dusă de viciile și aroganțele antichității, și îi în stare să nu lase nimic neatins în căutarea unor asemenea antichități. Numai binele acelor vremuri îl urăște! Și fiind bună amică a noutăților, numai în vicii și păcate laudă perseverența. Și așa apar atunci obiceiuri noi, pretextate cu schimbarea vremurilor. Așa că, mai bine să lăsam baltă, ca pe ceva superfuu adevăratul remediu și să venim la remedii mai ușoare.
Iată-l pe primul: dat fiind că această doctrină în principal se adresează oamenilor noi (în credință) și se apropie de ea novicii în religie, când se va preda acest catehism ar fi bine și chiar necesar pentru păcatele noastre să-l învețe și mulți dintre cei de vârstă adultă, - și nu știu dacă nu le-ar prinde bine și bătrânilor -, pentru ca mai apoi ei înșiși să fie maeștrii propriilor lor copii, predându-le doctrina, învățându-i să țină seama de ea și îndemnându-i la împlinirea ei prin propriul lor exemplu și efort. Și aceasta nu trebuie să se facă limitându-se la învățarea pe de rost a unor fraze și la recitarea ca un papagal a doctrinei creștine, ci având grijă să o cunoască astfel încât să o poată prezenta - oricât de scurt - dar totuși în așa fel încât să transmită o adevărată informație despre conținutul a ceea ce spune, să poată arată adevărata utilitate și folosul acelui adevăr. Mult trebuie să-l preocupe pe fiecare părinte acestea, dacă vrea să nu-și piardă copilul.
Oh, de și-ar rupe părinții un pic din timpul pe care-l au din plin pentru alte deșarte și inutile preocupări; căci, nu se pot scuza oamenii nicidecum de această atât de pioasă activitate! Dar din cauza păcatelor noastre, cum tatăl nu se îngrijește și nici nu-și propune să fie un bun exemplu pentru copilul său, cu atât mai puțin se v-a îngriji să-l învețe buna doctrină. Căci dacă pe primul lucru dintre acestea l-ar face, eu vă asigur că niciodată al doilea n-ar rămâne nefăcut, pentru că unul ține companie atât de strânsă celuilalt, încât numai decât va veni după el.