ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ
Cateheza 9
Dovezile filosofice ale existenței lui Dumnezeu
- partea a doua -
Am văzut în cateheza precedentă că:
- se poate dovedi rațional existența lui Dumnezeului cel Viu, Unic, Creatorul și Domnul a tot ceea ce există și că acest Dumnezeu este Cel revelat în Sfintele Scripturi și care a întemeiat unica religie adevărată, cea a Bisericii Catolice.
- toate argumentele filosofice ale existenței lui Dumnezeu se bazează pe principiul cauzalității, conform căruia: (1) Tot ceea ce a început să existe a trebuit să aibă o cauză care i-a dat existența; (2) Această cauză care a dat existență unui efect (unei ființe-efect) care înainte nu exista, ori este Cauza Primă necauzată (Dumnezeu), ori a fost cauzată, la rândul ei, de o altă cauză anterioară ei. (3) Întru cât o serie infinită de cauze intermediare este imposibilă, este absolut necesar să ajungem la Prima Cauză necauzată care să fie originea și rațiunea de a fi a tuturor celorlalte cauze intermediare, deci a tot ceea ce există.
- Cele cinci căi sistematizate de Sf.Toma de Aquino, arată cum se poate dovedi existența lui Dumnezeu pecând de la: (1) existența mișcării și devenirii în univers; (2) de la existența cauzelor secundare; (3) existența ființelor contingente; (4) existența diferitelor grade de participare la desăvârșire; (5) existența unei ordini cvasi matematice în întregul univers
- Am încheiat cu concluzia că rațiunea cere existența lui Dumnezeu și credința este de aceea rațională. Că, date fiind dovezile raționale, ai mai multă nevoie de credință să nu crezi în Dumnezeu decât să crezi.
- În această cateheză: vom vedea celelelate argumente complementare care le susțin pe cele 5 principale (susținute oficial de magisteriul Bisericii). Urmând ca în cateheza viitoare să analizăm și să răspundem argumentelor opozanților acestor dovezi.
Argumente complementare
Cele 5 faimoase căi deși au fost furibund atacate de ultra-raționaliștii necredincioși au rămas și vor rămâne în picioare atât timp cât rațiunea umană nu v-a abdica de la drepturile ei imprescriptibile. Dacă nu sunt acceptate sau convingătoare singurul motiv este pierderea noțiunii autentice de rațiune, o afecțiune a rațiunii, care îi slăbește capacitățile native; vom vedea în următoarea cateheză cum se poate realiza urgenta restaurare a unei mai complete noțiuni a rațiunii umane, capabilă de adevăr, o rațiune puternică.
Aceste argumente complementare alături de cele cinci principale au o forță demonstrativă absolut indestructibilă.
(1) Consimțământul universal al neamului omenesc
Spuneam că ateismul nu are nicidecum mai multe dovezi și mai puternice decât teismul. Și că ateul are nevoie de mai multă credință umană decât credinisoul. De pildă, e nevoie de mai multă credință să aderi la argumentele slabe ale unui mic număr de oameni dezaxați, decât la argumentele puternice ale restului omenirii. Toate popoarele, civilizate și barbare, în toate regiunile și în toate timpurile, au admis existența unei Ființe Supreme. Este imposibil ca întrega omenire să fi greșit cu privire la un adevăr atât de important și atât de contrar propriilor patimi. Ateismul nu există nicăieri în istorie oricât l-ai căuta. Consimțământul unanim al tuturor oamenilor este cu necesitate expresia adevărului.
Altfel, cum s-ar explica acest consimțământ? Preoții l-au născocit? Cine s-ar fi consacrat slujirii a ceva ce nu este convins că e adevărat? De ce i-ar fi susținut popoarele - toate - dacă aveau presimțirea că totul e o minciună. O minciună nu poate dăinui întreaga istorie, la toate popoarele fără să fie disipată de rațiune sau de bunul simț. Ignoranța? Dimpotrivă cea mai mari înțelepți ai lumii au fost întotdeana cei mai mai fervenți credincioși. Oricât de multe minți strălucitoare poate aduce în sprijinul său scepticul (Hobbes, Voltaire, Rousseau, Goethe, Jefferson, Russel, Franklin, Shaw, Sartre, Camus, Marx. Freud, Nietsche, etc), credinciosul poate aduce și mai multe și mai frumoase. Dacă creștinismul este atât de irațional cum se explică acceptarea lui de oameni ca Sf.Pavel, Sf.Ioan, Augustin, Toma de Aquino, Anselm, Bonaventura, Scotus, Descartes, Pascal, Leibnitz, Berkley, Galileo, Copernic, Kepler, Newton, Newman, Lincoln, Pasteur, Kierkegaard, Shakespeare, Dante, Chesterton, Lewis, Solzhenitsyn, Dostoyevsky, Alexis Carrel, Tolkien, Da Vinci, Michelangelo, T.S.Eliot, Dickens, Miltn, Spencer, Bach ... Isus din Nazaret? Toți aceștia au fost niște minți slabe, niște ignoranți, înfricoșați de ceva ce nu există, amăgiți, trădători ai rațiunii, mincinoși, aserviți puterii, nebuni, impostori? Să lăsăm roadele, viețile lor să vorbească.
Căutătorul de a astăzi are de ales între cauza pierdută a foarte puține minți slăbite, și cauza comună a întregii omeniri care dintotdeauna a dedus din spectacolul universului existența lui Dumnezeu, așa cum complexul mecanism al unui ceas demonstrează existența ceasornicarului. Trebuie să fi lipsit de rațiune să susții credința în inexistența lui Dumnezeu (fără dovezi, doar în baza unor presupuneri), împotriva intuiției și înțelegerii comune a întregii omeniri de pretutindeni și din toate timpurile. Decât să presupui că toată lumea s-a înșelat, este mult mai rațional să crezi că toată lumea are dreptate în această privință.
(2) Dorința naturală după fericire desăvârșită
(1) Cu toții constatăm că inima noastră poftește deplina și desăvârșita fericire, cu o dorință naturală, înnăscută, comună tuturor, nu artificială. (2) De asemenea constatăm că orice dorință naturală nu poate fi fără sens și imposibil de satisfăcut; (3) În final, constatăm că această dorință - cea mai adâncă a inimii umane, nu își găsește niciodată împlinirea în bunurile acestei umi, oricât de multe ar poseda, ci dorește mai mult, dorește Binele Infinit. Deci, există Binele infinit - pe care-l numim Dumnezeu. Altfel ar trebui să concluzonăm că această poftă narurală de absolut pe care o simte întregul neam omenesc este o dorință deșartă.
C. S. Lewis: „Creaturile nu se nasc decât cu acele dorințe pentru care există posibilitate de satisfacere. Bebelușul simte foame; există mâncare. Rața simte nevoia să înnoate; există apa. Bărbatul simte nevoia sexuală; există sexul feminin. De aceea, dacă găsesc în mine o dorință pe care nici o experiență din această lume nu o poate satisface, cea mai probabilă explicație este aceea că am fost făcut pentru o altă lume.” (Creștinismul redus la esențe, III,10)
(3) Existența legii morale
(1) Toți oamenii sunt de acord că există o lege morală comună, universală, neschimbabilă - care domină conștiințele tuturor - și care cere facerea de bine și interzice răul. Când se supun acestei legi oamenii se simt fericiți; când o încalcă, simt remușcare. De unde provine această lege scrisă în conștiința noastră, căci nu există efect fără cauză? Nu există lege fără legislator. Această lege morală independentă de noi, obligatori pentru toți nu poate avea drept autor decât o ființă superioară oamenilor, Dumnezeu.
Există doar două posibilități: fie Dumnezeu este autorul acestei legi și atunci El există; fie nu există Dumnezeu, nu este El autorul legii, și legea morală atunci nu este obligatorie ci o simplă himeră și dispare orice diferență între bine și rău, între viciu și virtute, dreptate și tiranie, și societate devine curând o imposibilitate. Deci, fie explicația religioasă este validă, fie binele și răul nu există. Dar, întru cât diferența între bine și rău este constată de toți oamenii, Dumnezeu există.
(4) Argumentul conștiinței morale subiective
(1) Modernii, oricât ar fi de subiectiviști și de relativiști, susțin sus și tare că nu există o lege morală obligatorie pentru toți, ci afirmă că fiecare trebuie în schimb să-și urmeze propria conștiință.
(2) Așadar există o autoritate absolută în materie de comportament: niciodată să nu-ți încalci propria conștiință.
(3) De unde își are această lege interioră autoritatea, caracterul obligatoriu?
(4) Sunt 4 posibilități: de la natură (ceva inferior mie), de la mine (individul), de la societate (egalii mei) sau de la Dumnezeu (mai mare decât mine). Dar (1) nimic inferior mie nu mă poate constrânge la modul absolut (instinctul animal, nevoia de supraviețuire, ... pot fi dominate de mintea mea); (2) Eu nu mă pot obliga la modul absolut pe mine însumi pentru că nu sunt absolut, și dacă m-am auto-închis în cușca obligației mă pot elibera când vreau. (3) Egalii mei nu pot niciodată să-mi impună o normă absolută; un milion de ființe relative nu crează un absolut. (4) Singura sursă a obligației morale absolute este una superioară mie. Aceasta îmi leagă voința - la modul moral - cerând de drept supunere totală.
(5) Deci Dumnezeu este singura sursă adecvată a obligației morale absolute pe care o simțim în conștiința noastră. Conștiința morală a omului se poate explica numai ca fiind vocea lui Dumnezeu în sufletul uman.
(5) Existența miracolelor
(1) Miracolul este un fapt realizat prin suspendarea legilor naturii, sau anularea lor la un moment dat (oprea soarelui de către Iosua). (2) Sunt mnumeroase miracole bine atestate. Miracolele au existat (Biblia și întreaga istorie a Bisericii stă mărturie) și există (Loures, Fatima, Padre Pio) și s-au probat în plin secol XX cu concursul celei mai exisgente și severe critici științifice (A.Carrel). (3) Explicarea miracolelelor pretinde intervenția extraordinară și directă a lui Dumnezeu. Numai cine are putere absolută asupra legilor naturii le poate suspenda după bunul plac. Această ființă atotputernică și suverană este Dumnezeu. Deci există miracole, există Dumnezeu.
(6) Convertirea popoarelor, cel mai mare miracol al istoriei
Dintre toate miracolele cel mai mare a fost fără îndoială convertirea lumii la religia creștină care, date fiind circumstanțele în care s-a produs, sfidează orice explicație umană. Cum de s-au hotărât oamenii să creadă lucruri atât de incredibile (că Dumnezeu s-a făcut om; că un om a înviat singur din morți; că omul deși putrezește în mormânt din nou se va ridica la învierea morților; că zeii popoarelor nu erau zei ci demonii care au amăgit lumea întreagă; că tâmplarul din Nazaret este de fapt Regele lumii care tocmai și-a inagurat Împărăția - care nu v-a avea sfârșit și care era menită să înlocuiască toate celelalte împărății...)? De ce au acceptat primii creștini mai degrabă să fie exilați din lumea aceasta decât să trădeze un singur punct din această învățătură susținută de niște inculți? De ce au acceptat să ia calea unui vieți aspre, mortificate, caste, sărace, obediente, părăsind toate, fără a mai nădăjdui la vreo alinare pe acest pământ? De ce au îmbrățișat un mod de viață atât de contrar poftelor trupului, deși aveau dinaintea ochilor lor spectrul înfricoșător al chinurilor pregătite de autoritățile romane păgâne dacă urmau calea vestită de apostolii lui Cristos? Și mai ales cum au reșit să înfrunte și să biruiască o lume care le era net adversară? Cum de nu a reușit puternica mașină a Imperiului să-i oprească? Cum se explică faptul că împărați faimoși ca Nero, Domitian, Dioclețian, Valerian, Maximian, cu toți oratorii lor, cu toți filosofii, nobilii și diplomații lor, deși și-au propus, nu au reușit să distrugă o mică grupare religioasă disprețuită și urâtă de toți și de toate, lipsită de resurse de orice fel, în afara credinței în Cristos Domnul? Ce altă explicație există în afara celei pe care ei înșiși o mărturisesc - consolidarea credinței lor prin miracolele și harurile cu totul extraordinare dăruite de Dumnezeu Bisericii în epoca întemeierii și răspândirii ei în mijlocul persecuțiilor, pe toată fața pământului? Cum puteau altfel să accepte moartea cu bucurie atâtea mii și mii de martiri, în numele unei inovații religioase promovată de o mână de pescari necultivați, dacă nu era cu ei puterea lui Dumnezeu care lucra miracole și convertea inimile?
Reformarea mentalităților, obiceiurilor și a legilor antice, extirparea idolatriei, noua civilizație creștină edificată pe ruinele lumii vechi, convertirea popoarelor barbare invadatoare, sunt probele incontestabile ale lucrării lui Dumnezeu în istorie. A existat Creștinătatea, există Dumnezeu! Există Biserica Catolică există Dumnezeu!
(7) Argumentul Kalam - discursul despre bătrânețea universului
(1) Orice începe odată să existe are o cauză pentru care a ajuns în ființă; (2) Universul a început să existe; (3) De aceea, universul are o cauză a venirii lui la ființă; nu poate fi infinit de bătrân, ci trebuie să fi fost creat de Dumnezeu.
Altfel dacă universul nu a început niciodată, atunci a existat dintotdeauna, este infinit de bătrân și timpul din spatele zilei de astăzi este infinit. Dar este imposibil ca un șir infinit de zile să să se fi succedat unele după altele ca să vină ziua de astăzi, pentru că o sarcină infinită este imposibil de terminat. Ca să obții ceva anume printr-un număr infinit de pași este imposibil chiar dacă ai avea la dispoziție timp infinit. Ai avea inifiți pași în timp infinit, are nu ar ajunge niciodată la un sfârșit. Sarcina cu pași infiniți este imposibilă. Deci fie universul există dintotdeauna și atunci ziua de astăzi nu a sosit (pentru că procesul ajungerii la ea ar necesita pași infiniți), fie există ziua de astăzi, și atunci procesul ajungerii la ea nu este infinit, și în consecință universul nu e infinit în timp, ci are un început și un sfârșit, care este Dumnezeu. Deci, astăzi există, Dumnezeu există.
(8) Argumentul contingenței (a ființelor dependente de existența altor existențe)
(1) Dacă ceva există, atunci trebuie să existe și ceea ce este necesar ca acel ceva să existe.
(2) Universul - suma tuturor existențelor din spațiu și timp - există.
(3) De aceea, trebuie să existe ceea ce este necesar universului să existe.
(4) Ceea ce îi este necesar universului să existe nu poate exista în interiorul uuniversului, nu poate fi legat de spațiu și timp.
(5) De aceea, ceea ce este necesar universului să existe trebuie să transceandă atât spațiul cât și timpul. Este necesară existența unei ființe non-contingente, non-condițională, a cărei existență nu depinde de existența altor ființe. În lipsa acestei ființe nu s-ar putea explica nimic din ceea ce există. Ori nu există nimic, ori dacă ceva există, există această ființă din afara timpului și spațiului, pe care o numim Dumnezeu. Deci, ceva există, Dumnezeu există.
(9) Argumentul conștiinței inteligente
(1) Constatăm că universul este inteligibil (îl putem înțelege, nu este un complet mister). Constatăm de asemenea că noi gândim, ca să înțelegem universul.
(2) Fie această inteligibilitate a universului și mințile finite atât de adecvate înțelegerii lui sunt produsul unei inteligențe superioare, fie atât inteligibilitatea universului și inteligența umană sunt produsul hazardului.
(3) Hazardul materiei negânditoare nu poate produce inteligență, gândire.
(4) De aceea această inteligibilitate a universului și mințile umane sunt produse de o inteligență superioară, atotinteligentă.
(10) Argumentul adevărului veșnic (Sf. Augustin)
(1) Mințile noastre limitate pot descoperi adevăruri veșnice despre existență.
(2) Adevărul își are sediul în minte.
(3) Dar mintea umană nu este eternă.
(4) De aceea trebuie să existe o minte eternă în care își au sediul aceste adevăruri veșnice.
(11) Argumentul originii ideii de Dumnezeu (Rene Descartes)
(1) Noi avem idei despr multe lucruri.
(2) Aceste idei fie se nasc din noi fie din lucruri din afara noastră.
(3) Una dintre ideile pe care le avem este ideea de Dumnezeu - o ființă infinită și atoate-desăvârșită.
(4) Această idee nu-și poate avea cauza în interiorul nostru pentru că noi ne știm limitați și nedesăvârșiti, și niciodată nici un efect nu poate fi mai mare decât cauza sa.
(5) De aceea, această idee de Dumnezeu trebuie să-și aibă cauza în afara noastră în ceva care are calitățile conținute în ideea de Dumnezeu.
(6) Dar numai Dumnezeu are aceste calități, și de aceea Dumnezeu trebuie să fie cauza ideii pe care o avem despre El. Deci Dumnezeu există.
(12) Argumentul ontologic (Anselm de Canterbury)
(1) Pentru un lucru este ceva mai mare să existe în minte și în realitate decât numai în minte.
(2) Ideea de Dumnezeu se referă la ceva ce nu se poate gândi altceva mai mare.
(3) Să presupunem că Dumnezeu există în mintea dar nu și în realitate.
(4) Atunci ceva mai mare decât Dumnezeu ar putea fi gândit (adică o ființă care are toate calitățile pe care le are ideea noastră despre Dumnezeu dar mai are în plus și existența reală).
(5) Dar acest lucru este imposibil pentru că că Dumnezeu este ceva ce nu se poate gândi altceva mai mare.
(6) De aceea Dumnezeu există în minte și în realitate.
(13) Argumentul experienței estetice (pentru artiști)
Există muzica lui Johann Sebastian Bach. Deci trebuie să existe Dumnezeu. Dacă ești artist te prinzi.
Există Moise a lui Michelangelo, există Dumnezeu. Odată niște prieteni contemplând statuia aproape finalizată l-au întrebat: De unde ai scos minunea asta. Și el le-a răspuns: Am fost la Seravezza, am văzut un blo de marmură, l-am dus acasă și a reieșit că-l avea în interiorul lui pe Legislatorul lui Israel. Prietenii au surâs, convinși că fără geniul și inspirația lui Michelangelo, acel Moise ar fi rămas acolo până la sfârșitul lumii. Nu le-a trecut prin cap niciodată că fuga haotică a atomilor ar fi putut crea o capodoperă a sculpturii universale. Pentru a ciopli un Moise rece și fără viață a fost nevoie de un geniu. Dar nici un geniu nu este capabil să sculteze un om de carne și oase cu un mecanism compex meit să-l ajute să respire, să gândească, să iubească și să-și coordoneze toate actele conștiinței. Nici un geniu nu este capabil de așa ceva. Este nevoie de un Dumnezeu, Marele și Supremul Artist.
(14) Pariul lui Pascal (pentru toți aceia care nu accptă nici unul dintre argumentele anterioare).
(1) Să presupunem că după o atentă cercetare a argumentelor filosofice, rațiunea nu se poate hotărâ, întru cât a găsit rațiuni bune și în favoarea existenței lui Dumnezeu și în favoarea inexistenței lui Dumnezeu.
(2) Dar pentru că materia este de o importanță covâșitoare, trebuie să se ia o decizie printr-un pariu; pe ce vei miza?
(3) Dacă mizezi de partea lui Dumnezeu, în cazul în care nu există, nu pierzi nimic, pentru că oricum te aștepta veșnica inexistență.
(4) Dacă mizezi împotriva lui Dumnezeu, în cazul în care există, pierzi totul: pe Dumnezeu, Cerul, fericirea veșnică. Dacă există un Dumnezeu de o bunătate infinită care mă caută și pe drept merită supunerea și credința mea, risc să comit cea mai mare injustiți imaginabilă respingându-l.
(5) Să cântărim cele două cazuri: dacă câștigi, câștigi totul; facă pierzi, pierzi totul!
(6) Deci, trebuie să restudiez toate argumentele de mai sus, cu mai multă aplecare și seriozitate, cerându-i: Doamne, eu sincer nu știu dacă exiști sau nu, dar dacă exiști, te implor arată-mi Cine ești!
Pascal spunea că sunt trei tipuri de oameni:
- cei care îl caută pe Dumnezeu și îl găsesc - aceștia sunt raționali și fericiți;
- cei care-l caută și încă nu l-au găsit - aceștia sunt raționali dar nefericiți;
- cei care nici nu-l caută nici nu-l găsesc - aceștia sunt iraționali și nefericiți.
Isus a promis că cine-l caută, găsește, și va fi fericit!
Concluzie
„Dovezile existenței lui Dumnezeu generează o certitudine nu orală nici fizică, ci metafizcă sau absolută. Este absolut cert că Dumnezeu există, că Ființa cea mai mare care se poate concepe există realmente. Negarea acestei propoziții ar presupune negarea principiului cauzalității, al principiului rațiunii de a exista, și în cele din urmă, negarea principiului non-contradicției. Sstemul hegelian este proba istorică a acestui lucru: vrând să nege existența adevăratului Dumnezeu transcendent, distinct de lume, a trebui să insereze contradicția la rădăcina a toate. Trebuie să alegem: Dumnezeu sau absurdul radical.” (Pr. Garigou Lagrange, Dumnezeu în existența și natura Sa, p.342).
ÎNVĂȚĂTURA BISERICII
Pe lângă mărturia rațiunii naturale, noi creștinii avem despre existența lui Dumnezeu certitudinea supremă a credinței, care depășește infinit toate certitudinile raționale. Dumnezeu Însuși și-a dezvăluit lumii propria existență.
Învățătura oficială a Bisericii despre existența lui Dumnezeu este clară și obligatorie pentru toți credincioșii. A fost formulată la Conciliul Vatican I și pusă în următoarele cuvinte: „Sfânta Biserică Catolică, Apostolică și Romană crede și mărturisește că există un singur Dumnezeu adevărat și viu, Creatorul și Domnul cerului și al pământului, atotputernic, veșnic, imens, de neconceput, infinit ca o minte și voință și în toată desăvâșirea; care, fiind o substanță spirituală, unică, absolut simplă și neschimbabilă, trebuie să fie predicat ca fiind deosbit de lume, real, și esenșial fericit în sine însuși și de la sine însuși, și inefabil înălțat deasupra a tot ceea ce există sau poate fi conceput în afară de El.”
Această învățătură a fost în mod expres definită într-un canon: „Dacă cineva neagă pe unicul Dumnezeu adevărat, Creatorul și Domnul tuturor celor văzute și nevăzute, să fie anathema.”
Aceasta este învățătura Bisericii despre existența lui Dumnezeu, sprijită de textele inspirate de Spiritul Sfânt ale Sfintelor Scripturi.
Ex 2,13-14 Și Moise i-a răspuns lui Dumnezeu: Și dacă mă vor întreba care este numele Tău ce le voi spune? Și Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: „Eu sunt cel ce exist!” Asa să le răspunzi fiilor lui Israel: „Eu exist” m-a trimis la voi!
Deut 32,39: Vezi așadar, că Eu exist, numai Eu singur exist, să nu ai alți Dumnezei pe lângă Mine. Eu dau viață, Eu dau moartea, Eu rănesc și tot Eu vindec. Nu există nimeni care să vă scape din mâna Mea.
Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu coborât din ceruri pentru a ne dezvălui cunoașterea lui Dumnezeu, că există și cum este:
Ioan 1,18: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată; Fiul Său cel Unic Născut, care stă la sânul Tatălui, Acesta ni la- făcut cunoscut! 10:30 Eu și Tatăl una suntem. 8,58 Înainte să se nască Avraam, Eu existam! 17,5 Preamărește-Mă cu gloria pe care am avut-o la Tine mai înainte de existența lumii; Rom 9:15 Cristos este deasupra a toate cele ce există, Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor, amin!
Prin Isus Cristos Dumnezeu s-a coborât pe pământ ca să vorbească cu noi în mod direct folosind limbajul oamenilor. Îi suntem datori cu mulțumire, ascultare și supunere totală, dacă nu-l putem încă iubi.